„Suferințele tânărului Werther“, de Goethe. Unul dintre romanele de referință ale mișcării romantice, care a apărut ca opoziție la curentul iluministo-rațional al secolului 18.
Chiar dacă, ulterior, Goethe s-a cam dezis de cartea asta și a luat-o pe calea clasicismului, cu lucrări ca „Faust”, este un roman plăcut, ușurel, și care trebuie judecat în contextul vremurilor în care a fost scris.

Personajul principal, tânărul Werther, se îndrăgostește de Lotte, care este deja logodită cu Albert.
Fiind un roman epistolar, întreaga poveste este prezentată sub forma unor scrisori pe care Werther le trimite prietenului său William.
Neputând să suporte o dragoste care nu se va împlini niciodată, Werther se mută din oraș, dar apoi se întoarce doar pentru a se supune unei torturi și mai mari: Charlotte este căsătorită cu Albert, iar el trebuie să-i vadă împreună și să se poarte ca o ciudată a treia roată la căruță.
Romanul poate părea clișeic privit din epoca noastră, care conține mii de cărți despre sentimente înăbușite, dar, în secolul 18, pradă societății iluministe, rațiunea predomina, astfel că emoțiile ajungeau să fie contorsionate în interior.
Romanticismul a apărut fix ca reacție opusă la Iluminism, personajul Werther fiind expresia acestei reacții.
Negăsind nicio altă soluție pentru suferințele sale, Werther alege singura cale care-i seamănă a salvare.
Și va fi îndeplinită folosind chiar pistoalele cuplului Charlotte/Albert.
Per total, „Suferințele tânărului Werther” a fost un roman care mi-a plăcut și care, chiar dacă mi-a dat impresia unui personaj adolescentin, nu m-a făcut să-l judec mai dur decât era cazul.