Există o întrebare care a tot fost pusă de-a lungul ultimilor zeci de ani, de când societatea globală a deviat de la rațiune, sens și comunitate la hedonism, materialism și profit. Întrebarea a fost „la ce dracului e bună filosofia?“
Pe măsura ce lumea a descoperit că banii, scara corporatistă și certurile online nu aduc nici sens, nici împlinire, filosofia a început să renască, chiar dacă în formele sale mai puțin nobile: reîntoarcerea la religia tradițională, aderarea la tot felul de mișcări nebunești care combină tradiții orientale cu hipercapitalismul occidental (dansuri extatice intuitive, energii de tot felul, retreat-uri, meditații, frecarea cu melci pe față, legionarism, marxism etc.). Deși multe dintre cele menționate sună ca niște prostii superficiale, ele sunt simptomul a ceva cât se poate de serios: metafizică, lipsa sensului și căutarea lui oriunde s-ar întrevede, chiar și pe bani mulți dați unor șarlatani.
Lumea actuală este cea a lipsei unei identități și a lipsei sensului. Capitalismul a promis fericire și n-a adus decât dezolare. Filosofia, preferabil cea serioasă și rațională, poate atât o alinare, cât și un sens în sine. Ce înseamnă fericirea și o viață bine trăită? Răspunsurile sunt acolo, trebuie doar căutate.
Într-un climat ostil filosofiei, nu poate fi decât lăudabil că Editura Litera a investit pentru a publica seria „Descoperă Filosofia”, apărută inițial în Spania. Chiar dacă informația din fiecare volum e extrem de condensată, e un punct de pornire și foarte util e că autorii pun în context anumite lucruri, cum ar fi contextul istoric în care Platon a scris „Republica”, context istoric care explică nenorocirea pe care o reprezintă „Republica”.
„Una dintre problemele fundamentale ale lui Platon este că pare lipsit de orice empatie față de oameni și, prin urmare, incapabil să le priceapă psihologia. În viziunea sa colectivistă, individul este redus la angrenaj, este o piesă de schimb și nu e considerat niciodată un subiect cu aspirații, dorințe, temeri, potențial.”
Au trecut câțiva ani de când am citit „Republica” și mi-am verficat notițele pentru a vedea dacă și atunci observasem toată nebunia pe care am citit-o acum. Aveam notițe despre lucruri care mi se păruseră razna, dar prea puține pentru ce am descoperit acum.
„Republica” e cea mai cunoscută lucrare a lui Platon și o influență majoră asupra civilizației vestice, dar eu aș preda-o mai degrabă ca pe un exemplu negativ. „Republica” este definiția totalitarismului, îmbinând elemente atât de fascism, cât și de marxism. În mod evident, noțiunea de totalitarism nu exista pe vremea lui Platon, însă tot ce se află în forma de guvernământ ideală pe care filosoful grec a descris-o în „Republica” este ceea ce astăzi definim drept totalitarism. Nu lipsesc eugenia, separarea oamenilor în clase cu drepturi diferite sau lipsa libertății de a decide pentru tine. Fiecare aspect al vieții sociale, de la muzica care trebuie ascultată (singura sănătoasă) până la arta care trebuie creată este atent definit și controlat de către stat.
Departe de mine de a-l critica pe Platon pentru că a gândit ce a gândit, așa cum se petrece în spațiul public vis-a-vis de Marx. Poliția gândirii n-a adus niciodată beneficii societății. Problema nu este a gândi, chiar și-n direcții greșite, și a-ți exprima gândirea, atâta timp cât e un exercițiu strict intelectual. Problema e atunci când oamenii se inspiră din astfel de idei fără să-și dea seama că sunt niște nenorociri.
Totodată, în apărarea lui Platon, se spune că toți suntem mai mult sau mai puțin un produs al vremurilor noastre. Fără ca asta să fie o scuză pentru cel care a moșit totalitarismul, ci doar o încercare de a înțelege cauzele, contextul istoric a avut mult de-a face cu filosofia din „Republica“. Democrația Ateniană pierduse Războiul Peloponesiac, iar Sparta, cu filosofia ei aspră și tiranică, devenise noul far cultural. Se crede că Platon a fost inspirat de forța politică a Spartei atunci când a elaborat „Republica” mai mult decât de proaspăta învinsă democrație ateniană, aceeași democrație ateniană care-l condamnase la moarte pe Socrate.
O altă cauză poate fi organizarea politică a vremii. Noțiunea de individ era încă una destul de stranie pentru Grecia acelor vremuri. Oamenii erau cetățeni ai polisului, nu indivizi de sine-stătători. Colectivismul era regula, nu individualismul, lucru care poate explica de ce pentru Platon libertatea individuală trebuie să cedeze dorințelor statului.
Acestea fiind spuse este greu de priceput cum un filosof cu inteligența lui Platon a putut da deoparte, așa cum spune Dal Maschio, autorul volumului, psihologia umană și să nu manifeste niciun strop de empatie față de oameni. Oricât de influent a fost pentru civilizația vestică și deschizător de drumuri (să nu uităm că creștinismul s-a inspirat masiv din conceptele platonice, cum ar fi teoria formelor), majoritatea filosofiei lui Platon merită citită doar pentru a descoperi cum nu vrem să trăim, iar asta e o lecție la fel de prețioasă ca cele în care descoperim cum am vrea să trăim.
Aristotel, discipol al lui Platon, a luat-o pe un cu totul alt drum, etica fiind una principalele sale preocupări, găsind un echilibru între logos (rațiune) și pasiuni (emoții și dorințe), acolo unde Platon era doar rațiune pură și idealism (Binele, așa cum îl definea el, prin orice mijloace).
Dacă aș avea un pistol la cap și aș fi forțat să aleg între rațiune și emoții aș alege rațiunea. O consider mai puțin malignă de una singură, însă orice scenariu în care una este văduvită de cealaltă naște catastrofe. Rațiunea fără empatie a născut totalitarismul lui Platon, nazismul, eugenia, omul ca lucru, nu ca ființă. De cealaltă parte, emoția pură, fără rațiune, duce la crimă, viol, hedonism, decadență.
Revenind la Aristotel, am notat paragraful de mai jos despre virtutea curajului:
„Ca să nu existe neînțelegeri: virtutea nu constă în a nu avea impulsuri, ci în a le domina grație rațiunii. Așadar, virtutatea curajului nu are nimic de-a face cu a-ți fi mai mult sau mai puțin frică, frica e inevitabilă, nu depinde de noi; a fi curajos înseamnă să reușești să o stăpânești. Virtutea e legată de ce e supus voinței noastre, adică de capacitatea noastră de decizie.“
Pentru Aristotel, virtutea nu este să nu simți impulsuri (ceea ce e oricum imposibil pentru un om normal), ci să le controlezi prin rațiune. Formula poate fi una aritmetică, dar linia nu cade mereu la jumătate. Într-un alt exemplu pe care-l dă autorul volumului, Ruiz Trujillo, când vine vorba de a dărui bani calea de mijloc și totodată cea virtuoasă a generozitatea, în timp ce extremele sunt zgârcenia și risipa.
Revenind la exemplul despre frică, mi s-a spus des că sunt curajos să plec în lume de unul singur și să fac tot ce am făcut. „Eu n-aș fi putut, mi-ar fi fost frică“. M-au râcâit mereu vorbele astea pentru că nu pricepeam rațional cum s-a ajuns la concluzia că mie nu mi-ar fi fost frică. N-a existat contextul pentru pune în opoziție ce am simțit eu cu adevărat și ce credeau persoanele respective că am simțit, dar între cele două există o prăpastie.
Logical lui „eu n-aș fi putut, mi-ar fi fost frică” presupune o dihotomie simplă:
- ți-e frică, nu mergi
- nu ți-e frică, mergi
- de unde rezultă că dacă am mers nu mi-a fost frică
Nimic mai fals. Chiar dacă pe măsură ce am căpătat experiență și am învățat mai bine care-mi sunt limitele, cum reacționez în anumite situații și per total am devenit mai confortabil în situații inconfortabile nu înseamnă că n-am simțit frică. Pe lângă faptul că nimeni nu poate controla ce simte, ar fi și inconștient să nu-ți fie frică. Frica e o emoție evoluționară menită să-ți salveze viața. Că ea în foarte multe situații se manifestă excesiv din motive culturale/educaționale/propagandistice e o altă discuție. Am avut mai multă sau mai puțină frică, însă n-am vrut să las asta să mă oprească din ce voiam să fac, cu excepția situațiilor în care am considerat-o validă și am ascultat de ea. În același timp, frica e contextuală, trebuie să înveți intuitiv când e excesivă și când ești idiot dacă nu asculți de ea.
Există și cauze sociale/culturale pentru raționamentul eronat de mai sus. Discuția despre frică a fost deturnată din ceva ce trebuie cucerit (în unele situații) în ceva ce nici măcar nu trebuie să simți, căci altfel ești un fricos. De aici oamenii au tras o concluzie aparent rațională: dacă ți-e frică ești fricos, dacă nu ți-e frică ești curajos.
Aici aș mai adăuga un exemplu similar și anume când cineva face o nefăcută, fie ea crimă, viol etc., iar reacția publică este de spune că responsabilul e un „animal”, „un bolnav” etc. Sunt reacții emoționale și totodată o lipsă de înțelegere a naturii umane, implicit a propriei naturi umane.
A numi un astfel de om „un animal” este a te detașa complet de el, ca și cum aveți naturi diferite. Realitatea e că toți avem aceeași natură umană, în toți există potențialul atât de a face bine, cât și de a face rău, și nimeni nu poate controla ce simte. Singurul lucru pe care-l putem face e să nu acționăm pe baza a ce simțim atunci când simțământul respectiv e malign. Animalul din el e și în tine. Singura diferență e că el i-a dat drumul, iar tu-l ții (încă) sub control. Dacă refuzi să crezi că același animal zace și-n tine există posibilitatea să te ia prin surprindere și să nu-l mai poți băga în cușcă la timp.
Volumul scris de Toni Cardona „Stoici, epicureici, cinici și sceptici” adună patru școli de filosofie. Deși mă așteptasem să găsesc puncte comune în principal cu stocii, am găsit mai multe cu celelalte trei.
Din primele pagini ale volumului, înțelepciunea clasică vine pentru a lămuri dileme ale prezentului.
„La fel ca epicureicii, stoicii susțin că, plecând de la sedimentarea amintirilor repetate ale unor impresii identice ori similare, inteligența elaborează idei abstracte despre aceste impresii, construiește concepte generale despre un anumit număr din acești indivizi identici ori similari.“
La fel ca-n exemplele de mai sus cu pasiunile care duc la violență, vedem și aici un lucru confirmat și de neuroștiințele moderne: creierul uman funcționează cu generalizări. Ia lucruri asemănătoare și le pune într-o căsuță. E de altfel și un mecanism evoluționar. Impulsul de a te feri de ceva perceput drept dăunător e mai rapid decât cugetarea activă și-ți poate salva viața. Același mecanism are legătură și cu rasismul și punerea oamenilor în anumite căsuțe pe baza religiei, culorii, sexualității etc. Nu e nimic anormal aici, e doar modul în care funcționează creierul nostru. Ce putem noi face când creierul ne livrează mesajul țigan=furt este să nu acționăm automat pe baza lui.
Epicur vine cu conceptul egoismului pus în slujba comunității. Epicurismul a suferit o nedreptate istorică, fiind considerată filosofia hedonismului, unde ținta principală e căutarea plăcerii. Deși chiar asta e ținta principală, interpretarea e tendențioasă. Epicur a definit plăcerea drept lipsa durerii. Nu este plăcere de dragul plăcerii, ci a nu căuta lucruri care-ți fac rău, iar astfel îți va fi bine. Fiind o filosofie bazată pe individualism, egoismul individual poate fi pus în slujba colectivului.
De exemplu, a ajuta pe cineva te face să te simți bine. Poate că o faci pentru că te face să te simți bine. Epicur nu vede nicio problemă cu asta. Partea importantă este că făcându-te pe tine să te simți bine faci și pe altcineva să se simtă mai bine.
„Absența unui concept universal de justiție este coerentă cu etica lui individualistă, axată pe căutarea plăcerii personale. (…) etica bazată pe căutarea plăcerii va duce firesc la respectarea legilor deoarece teama de a suporta consecințele nerespectării acestora ar duce la neliniște“
„Se poate pleca de la căutarea individuală a propriului bine și de la această premisă se poate ajunge la concluzii cum ar fi importanța moderației, a prudenței și a prieteniei (…)”
Școala scepticismului, prin Pyrrhon, spune că nu putem ști nimic cu adevărat și e greu de contestat un astfel de enunț. Oricine spune altfel trebuie să vină cu dovezi de necontestat și nimeni n-a reușit asta până acum.
„Scepticismul lui Pyrrhon nu este absolut: el nu se îndoiește de realitate sau de existența lumii, neagă doar că putem ști ceva sigur privitor la ea, pentru că tot ce putem ști despre obiecte e ce par a fi, nu ce sunt. Nu dau asigurări că mierea e dulce, recunosc că așa pare. Din această imposibilitate de a cunoaște lucrurile derivă comportamentul pe care trebuie să-l adoptăm dinaintea lor: suspendarea judecății. Nimic sigur nu se poate afirma despre lumea exterioară și același lucru se poate spune și despre morală, despre ce e bine și ce e rău“
Suspendarea judecății e fix metoda prin care, după mult rumegat, am făcut pace cu religia. Nu am cum dovedi existența unei divinități, dar nu pot dovedi nici opusul. Astfel, poziția logică în care am căzut a fost agnosticismul. N-am dovezi de nicio parte, deci n-am o părere de-o parte sau de alta pe care să o adopt cu maximă siguranță.
Totuși, conceptul ăsta de suspendare a judecății vine cu unele probleme. Dacă nu putem ști absolut nimic cu siguranță, ajungem ca filosoful ăla sceptic extremist de făcea fiecare pas cu teama că pământul de sub picioarele lui ar putea dispărea oricând? Rezolvarea vine imediat:
„Gândirea sceptică admite, ca ghid practic, folosirea obișnuinței, a ce este consolidat și a legii; suspendarea judecății se aplică nu atât argumentelor cotidiene (pentru care pot fi de ajuns percepțiile simțurilor, care ne informează despre ce par a fi lucrurile), cât marilor teme filosofice: religia, binele, destinul, sensul lucrurilor.“
Deci ne putem încrede în lucrurile obișnuite, care sunt oarecum în limitele posibilităților noastre. Pământul îl poți atinge și simți fizic măcar, chiar dacă nu ai dovezi că el chiar există. Pe Dumnezeu nu-l poți însă atinge decât metaforic.
Chiar dacă m-am așezat în poziția agnosticului, mintea funcționează pe mai multe planuri. Dacă e să invoc rațiunea pură, adopt agnosticismul. N-am dovezi de nicio parte. Dar, similar lui Carneade, mă repliez pe probabilistică. Dacă nu pot ști adevărul, singura mea metodă de a mă putea apropia cât de cât de adevăr e proabilistica. Probabilistic nu cred că vreuna din zeitățile noastre există.
Conceptul ăsta se numește „educated guess”. E același concept pe care conștient sau nu îl folosim când ne urcăm în avion. Nu știm dacă pilotul e beat sau nu, dacă avionul are vreo problemă sau nu, dar probabilistic, pe baza cunoștințelor și experiențelor noastre, decidem că e mai probabil ca totul să fie în regulă, decât să nu fie. Nimeni nu s-ar urca într-un avion despre care crede că o să se prăbușească, dar nimeni nu știe dinainte dacă avionul va cădea sau nu. Nu poate oferi dovezi, ci doar calcule probabilistice, adică „educated guess”.
„Carneade a construit un sistem solid bazat pe probabilitate, al cărui ecou va răsuna secole mai târziu în empirismul englez. A împărțit percepțiile în cele ce se pot și cele ce nu se pot accepta ca adevărate. (…) Fiindcă impresiile pe care le primim nu pot fi decât percepții de care nu putem fi siguri, singurul principiu la dispoziție să ne ghideze este cel al probabilității.“
