„Sfârșitul secolului american“, de Paul Starobin, o carte de geopolitică pentru orice mic pasionat de subiect și care vrea să aibă o mai bună idee despre ce vorbește atunci când pune lumea la cale cu două beri la bord.
Cărțile care anunță declinul imperiului american nu sunt puține și apar de mulți ani, chiar dacă adesea nebăgate în seamă (asta e publicată în 2009), indicii existând încă de după finalul Războiului Rece. Specialiștii din domeniu au văzut încă de acum 30 semnele că Statele Unite își pierd calitatea de prima putere a lumii, iar noi, profanii, vedem abia acum semnele clare ale declinului.
Deși Statele Unite nu și-au dorit să fie un imperiu, mai ales din prisma propriei istorii – cea a unei colonii care a luptat pentru independență împotriva unui imperiu -, Starobin susține că mentalitatea unei mari părți a Statelor Unite a devenit una de tip imperial, iar una dintre cele mai mari probleme, pe plan intern, vis-a-vis de declinul de primă mare putere va fi adaptarea psihologică a americanilor de rând la realitatea că nu mai sunt cea mai mare putere, ci doar una dintre multele puteri.
Miturile excepționalismului american se vor lovi de realitatea dură în care China, Rusia, India și poate și Brazilia vor forma o lume multipolară, centrul lumii mutându-se din Occident în Asia. În același timp, Starobin susține că, pe lângă un stres psihologic, declinul american ar reprezenta și o relaxare psihologică, americanii nemaifiind nevoiți să se poarte ca un jandarm mondial și vor putea să cedeze asigurarea securității unor zone pe care le protejează actorilor din acele zone. Aviz UE, care pare că se mișcă și măcar vrea să-ncerce să-și asigure propria securitate și să nu mai atârne de SUA.
Această predicție făcută în 2009 se vede împlinită azi, când Statele Unite, în strategia de securitate pe 2026, au anunțat că urmează să se concentreze în principal pe zona Pacifică (China, India, Japonia, Australia) și mai puțin pe Europa.
Ce urmează însă odată ce Statele Unite nu vor mai putea să-și impună voința tuturor? În viziunea lui Starobin, cele mai probabile scenarii sunt fie o lume multipolară, fie una dominată de China, fie un guvern mondial, fie o lume a orașelor-stat pe model antic grecesc sau medieval italian.
Exemplele din urmă mi se par de neglijat, așa că o să mă rezum la primele două. O lume multipolară ar fi exact ce susține că vrea Vladimir Putin, care, bineînțeles, se gândește mai mult la sfere de influență decât la o lume în care mai multe mari puteri s-ar ține în echilibru prin alianțe, pe modelul Europei de până la Primul Război Mondial. Pretendentele la titlul de mare putere ar fi SUA (care chiar dacă n-ar mai fi prima putere, ar rămâne o mare putere), China, Rusia, India și UE, în timp ce Japonia, Australia, Brazilia, Iranul sau Argentina ar avea potențialul unor puteri regionale.
A doua și cea mai probabilă posibilitate ar fi accederea Chinei drept cea mai mare putere și o lume dominată de ea. Starobin susține că, în ciuda fricii pe care oamenii o au față de un astfel de scenariu, o dominație chineză nu înseamnă că lucrurile s-ar schimba foarte mult. China are interesul economic și politic de a susține capitalismul, schimbul liber și cooperarea. Fără ele, economia Chinei e moartă.
„Nu vrea să sugerez că Partidul Republican ar fi sortit pierii. Pe termen scurt, acest partid are cel mai mult de câștigat de pe urma oricărei intensificări spectaculoase a sentimentului de nostalgie asociat temerilor generate de declinul puterii globale a Americii. Simpatizanții partidului din cadrul mass-media, ca postul național Fox News, ar promova probabil prin toate mijloacele o astfel de intensificare a sentimentului de nostalgie.” (Starobin în 2009)
Revenind la Statele Unite, o putere în scădere devine mai irațională și impulsivă înainte de a-și da duhul. Interpretată în cheia viziunii lui Starobin, alegerea lui Trump poate fi o astfel de ultimă zvârcolire, alegere de pe urma unei campanii profund nostalgice (Make America Great Again) și care sugerează retragerea în matca proprie (America First).
Bineînțeles, ceea ce Trump și imperialiștii din jurul lor nu au înțeles este că nu poți să te retragi în matca proprie și să te aștepți ca lumea să te pupe în continuare în fund și să facă ce vrei tu. Adică fix ce spunea Starobin mai sus vis-a-vis de dificultatea psihologică de a accepta că SUA nu mai sunt singura opțiune. Vedem că marile economii au început deja să se reorienteze spre China (Canada a semnat un contract comercial, lideri ai UK, Franța și Germania s-au văzut cu Xi Jinping, Japonia a normalizat relațiile în ultimii ani, India, dușman istoric al Chinei, se arată deschisă la cooperare etc).
Întreg comportamentul irațional al lui Trump este cel al unei puteri în declin. Intervenția în Venezuela pentru a-și asigura petrolul înainte de retragerea completă din lume, schizofrenismul față de Iran, nebunia de a amenința să atace Groenlanda, ostilizarea tuturor aliaților. Toate astea arată disonanța dintre acțiuni (retragere) și așteptări (să fim considerați în continuari cei mai tari), ori asta nu se poate, iar întruparea acestei disonanțe este un personaj ca Trump. Restul lumii este însă mai realistă decât Trump și, observând semnalele declinului, au ales, spre profunda nemulțumire a narcisismului trumpian, să nu mai pupe un fund muribund, ci să înceapă să lucreze către viitor.
