„Călătorii cu Charley“, de John Steinbeck. Deși unul dintre scriitorii mei preferați, operele sale de non-ficțiune n-au nici pe departe același farmec cotropitor precum marile lui cărți de ficțiune. După „A fost odată un război”, „Călătorii cu Charley” e a doua carte de non-ficțiune pe care o citesc și care nu-mi zice mare lucru.
În 1962, aflându-se la o vârstă înaintată, Steinbeck, avându-l drept companie doar pe pudelul Charley, pleacă într-o călătorie cu o improvizație de rulotă de-a lungul și de-a latul Statelor Unite. Din nefericire (pentru mine), nu este genul de carte de călătorie care mă atrage, plină de aventuri, de observații și de introspecții interesante, ci una destul de plată, cu comentarii relativ banale.
Am găsit totuși câteva lucruri demne de menționat și la care merită să meditezi. Primul dintre ele ar fi o reconfirmare a unei idei pe care am citit-o în „Cele opt păcate ale omenirii civilizate”, de Konraz Lorenz, anume că bunăstarea materială nu înseamnă și bunăstare intelectuală, ci apatie și mediocritate. Cam așa s-ar putea explica și starea actuală a culturii și a lipsei de interes pentru orice nu te face „să te simți bine”. Steinbeck merge și el pe firul acesta și spune că pentru a distruge o națiune este suficientă să-i dai totul din belșug.
Un al doilea aspect interesant este punerea în cuvinte a unui fenomen social și psihologic: săracii se preocupă mereu de aparențe, pe când bogații nu. Marii antreprenori globali au tot timpul același tricou „brandless”, pe când săracii își fac credit pentru iPhone. Bogații nu mai caută să impresioneze, știu că sunt bogați. Săracilor, de cealaltă parte, nu le rămâne decât să mimeze aparența bogăției, adesea în detrimentul posibilităților pe care le au și a sacrificării unei oareșicare stabilități financiare.
„Îmi amintea de un episod petrecut în Pacific Grove, când zugrăveam interiorul unei case construite de tata înainte de nașterea mea. Aveam un ajutor care muncea alături de mine (…) La un moment dat, m-am pomenit că nu mai aveam vopsea. I-am zis:
– Neal, dă o fugă la Holman’s și ia doi litri de vopsea și unul de diluant.
– Trebuie să mă spăl și să-mi schimb hainele, mi-a răspuns el.
– Prostii! Du-te așa cum ești!
– Nu pot.
– De ce nu? Eu aș putea.
Atunci mi-a spus un lucru memorabil, plin de înțelepciune.
– Trebuie să fii foarte bogat ca să-ți dea mâna să umbli așa de prost îmbrăcat, mi-a zis el.”
Al treilea și ultimul moment din carte de luat de seamă este când Steinbeck vizitează Louisiana și decide să vadă demonstrația de ură pe care albii o pun în scenă de fiecare dată (în fiecare zi) când o fetiță neagră este adusă la școală escortată de poliție. Este perioada începutului desegregării, iar sudul rasist încă nu acceptă ca negrii să aibă acces în aceleași școli ca albii.
Autorul, martor, refuză să scrie toate jignirile pline de ură pe care le aude din gura protestatarilor și se declară profund mișcat și dezgustat de ceea ce vede și aude. Momentul ăsta mi-a adus aminte de un documentar monumental despre istoria luptei pentru drepturi civile din Statele Unite în 14 episoade, „Eyes on the Prize”, difuzat de PBS. Toate cele 14 episoade pot fi văzute pe YouTube. Sunt atât o lecție cuprinzătoare de istorie, cât și un exercițiu de empatie.
Prima pagină din „Călătorii cu Charley” m-a amăgit. Vorbind despre dorul său veșnic de ducă și cum, de-a lungul decadelor, oamenii i-au tot spus că-i va trece pe măsură ce va mai îmbătrâni puțin, Steinbeck decretează că „odată hoinar, pe veci hoinar.” Mi-am frecat palmele, mi-am răsuflat mânecile și m-am adâncit în lectură. Ce putea să nu fie perfect? Un scriitor extraordinar hoinărind. Ei bine, nu a fost tocmai extraordinar, dar nici o pierdere de vreme. A fost OK.
Ce mi-e în continuare foarte clar este că Steinbeck cel din cărțile de ficțiune, alături de Dostoievski și Tolstoi, este unul dintre scriitorii care m-au atins cel mai mult. A fost de-o grandoare greu de atins în zilele noastre.
