Ai vrut ca una dintre scrisori să fie cu oameni. Nu prea sunt multe lucruri de făcut în Leon, hostelul e cam gol și am întâlnit suficienți oameni pentru a-ți spune povestea.
Să-i dăm drumul.
Știu că ai vrut în principal povești cu localnici, dar am să adaug câteva și cu străini, câteva care mi se par interesante, amuzante sau ridicole.
Prima persoană care-mi vine în minte e un amerindian al cărui nume l-am uitat, dar n-are importanță. Am fost în același microbuz care a traversat munții din Mexic controlați de Zapatistas, gherila de stânga care a și luptat împotriva guvernului federal, pe ruta Palenque – San Cristobal.
Cu șoferul vorbea în limba lor indigenă, iar cu mine în spaniolă. Relativ scund, cu câțiva dinți lipsă, dar zâmbitor. Mi-a zis că se ocupă cu plante medicinale și că nu prea au murit oameni de Covid în comunitatea lor, că au leacuri naturale, nu chimicale și pastile.
Am surâs și mi-am văzut de treabă, nu era cazul de intrat în controverse, mai ales într-o limbă pe care nu o stăpânesc foarte bine. Între noi fie vorba, în toată sărăcia lucie pe care am văzut-o în satele de pe drum, nu cred că a testat nimeni să vadă cine de ce a murit.
………
Tot pe tema asta, am dat de tot felul de holistic nutjobs, cum am ajuns să-i numesc, prin hosteluri. Un canadian în vârstă mi-a explicat cum că Covid e un plan pe zece ani pentru a depopula planeta prin vaccin. Mi-am dat ochii peste cap de-a lungul circumferinței Pământului și l-am întrebat dacă ăsta e planul și motivul, de ce nu l-au ascuns de noi? Puteau să ne pună ceva în mâncare și să nu știm nimic, simplu și eficient, nu să facă toată treaba publică și să ne lase să ne prindem de schemă. N-a avut un răspuns clar, doar niște mormăieli. Sfântă Marie, apără și păzește-mă de idioți, cu restul mă descurc.
…………
Când eram în Antigua, Guatemala, plănuisem să vizitez Parcul Național Arcotete, aflat super aproape de oraș. Nu e loc de drumeții acolo, doar de plimbări scurte, dar înțelesesem că natura e foarte frumoasă.
Ei și eram dimineață în fața bisericii Santa Domingo așteptând microbuzul spre Arcotete, dar nada. După ce am întrebat pe cineva, am aflat că, de fapt, microbuzele pentru Arcotete pot fi găsite în centru. Ei și ajung în centru, nada. Pizda mă-sii! Întreb niște polițiștii cu gândul că Policia Municipal ar trebui să fie bine informată. Aflu că de fapt microbuzele spre Arcotete sunt în zona pieței. Ei și mă duc în zona pieței unde găsesc toate microbuzele din lume, mai puțin cele pentru Arcotete. Șoferii din zonă îmi spun că, de fapt, pentru Arcotete trebuie să merg merg în centru. Pizda mă-sii! Toată treaba asta a durat aproape două ore și mi-am dat seama că nu e să fie. Am renunțat, m-am dus la hostel și am băgat bere. Nici asta nu a fost neapărat rău.
……….
Un obicei care încă se mai practică în America Latină este lustruitul pantofilor, chiar și de către copii de 10-11-12 ani, mânați de sărăcie. Îi vezi cu scăunelul la subraț, scărița pentru încălțămintea clientului, crema de pantofi și pămătuful de curățat.
Eram într-o zi într-un parc, bând o cafea și fumând, uitându-mă la oameni și încercând să mi-i imprim în creier. La câteva bănci distanță, un bărbat ședea relaxat, lăbărțat pe bancă, cu ochii închiși spre soare, iar în fața lui, în genunchi, cineva îi lustruia pantofii. Am simțit instantaneu un dezgust total față de umilitoarea poziție și atitudine dintre cei doi.
M-am tot gândit și rațional vorbind nu știu ce să cred, căci emoțional mă revoltă. Știu că pentru cei care lustruiesc pantofi e un mod de a câștiga bani și că-și doresc cât mai mulți clienți, dar e atât de umilitor și de nedrept. Mi-ar fi atât de jenă să am o ființă umană în genunchi, în fața mea, lustruindu-mi pantofii încât n-aș putea face asta niciodată. Și poate că asta e mai rău, că îl lipsesc de puținii bănuți de care ar putea avea parte. În continuare nu știu.
……
În categoria holistic nutjobs intră și cei care debordează de spiritualitate, care sunt împreună cu Universul, dar cumva au nevoie de iarbă pentru asta. Ca să fie clar, nu am nimic împotriva ei, chiar dacă eu o fac o dată la câțiva ani, căci sunt puritan doar când vine vorba de percepție: vreau să văd totul, să simt totul pur, direct, fără filtre care pot afecta percepția.
Ce mă deranjează e ipocrizia. Spiritualitatea adevărată nu necesită iarbă, prin iarbă obții doar iluzii. Și am altă problemă când vine vorba de cumpărat iarbă sau altceva în America Latină, zonă grav afectată de criminalitatea cartelurilor. Spiritualitatea acestor hipstări are efectul secundar de a sponsoriza criminalitatea care afectează grav comunitățile locale. Dar nu le pasă, atâta timp cât au povești despre cum au fumat în junglă și ce experiență unică a fost. E totul despre ei și totul li se cuvine. Foarte spiritual, ce să zic.
……….
Când am ajuns pe vârful vulcanului Santa Maria, am dat de un grup de indigeni și am intrat în vorbă cu unul dintre ei. De obicei, localnicii nu sunt niciodată primii care să se bage în seamă, se simt intimidați de “albii cu bani”.
Am discutat despre religiile din Guatemala și România, despre bani, despre migranții care se duc spre Statele Unite. I-am zis că poate Europa e o opțiune mai bună, noi în România aducem oameni din India și Nepal din cauza lipsei de mână de lucru.
Da, dar Europa e departe, îmi zice, ai nevoie de bani de avion.
Deși e indigen, a renunțat la religia indigenă. Spune că a ascultat de predicatori și s-a convertit.
Pe străzile din Antigua i-am văzut pe acești predicatori scorțoși, cu anusul strâns, cu mâna dreaptă încleștată pe Biblie și dând din gură versete din Ezequiel, despre El Diablo și cum rasa umană e condamnată. Probabil o influență a neo-protestantismului evangelic din Statele Unite. Le-aș fi zis să bea o bere, să facă sex și să se relaxeze naibii. Dar n-ai cum cu oamenii ăștia, trăiesc cu curul strâns la cer.
……….
Paranteză. Chiar acum se cațără niște geckos pe peretele din fața mea. E interesant cât de repede te obișnuiești cu asta. Sau cu orice.
……….
Revenind. Cineva tot strigă pe stradă gringo, gringo, gringoooo. La un moment dat mă uit în spate, de curiozitate. O femeie care striga spre mine, voia bani.
Dacă ești alb în zona asta, toată lumea crede că ești gringo. Nu știu dacă e bine sau nu. Pe de-o parte, îți poate oferi un surplus de siguranță: orice altceva s-ar spune despre Statele Unite, se știe că nu rămân pasive când unul dintre cetățenii săi pățește ceva. România în schimb, hahahhahahaha!
De cealaltă parte, urăsc să fiu considerat gringo, mă simt european. Plus că mulți, din motive istorice și pe bună dreptate, nu prea iubesc americanii.
………..
Am ales să iau un autobuz turistic din Honduras în Nicaragua. Nu e ce mi-aș fi dorit, dar Hondurasul e prea periculos încât să fac doar ce vreau. Problema era că ajungeam în capitala Tegucigalpa noaptea, oraș lider la crime pe cap de locuitor și locul în care locuiesc mulți dintre membrii găștilor MS și Barrio18, la fel ca San Pedro de Sula.
Fără net să pot chema Uber de la terminalul de autobuze, am avut totuși norocul să cunosc o localnică în autobuz, a cărei soră a venit să o ia și care m-a lăsat și pe mine la hostel.
A doua zi am ieșit cu ea la o bere, cu Uber, nu se merge noaptea prin oraș, și mi-a spus povestea ei. Originară din Honduras, a trăit mult timp în Taiwan și acum se întorsese în țara ei. Deși localnică, era totuși parte din middle-upper class, educată la școală bilingvă și expată mulți ani.
Deloc surprinzător, căci este comun pentru țări sărace, mi-a spus că hondurienii apreciază la nivel social banii, reputația, poziția de putere, iar politicienii fură. Nimic nou pentru noi, nu?
……….
În Uber-ul de la întoarcere, l-am iubit pe șofer pentru că mi-a spus că-i place să citească, iar asta se vedea: printre puținii care nu a confundat Rumania cu Alemania. A complimentat vechea noastră echipă de fotbal, din care își amintea de Hagi și Popescu și apoi a întrebat dacă era mai bine pe vremea lui Ceaușescu sau acum. Ba chiar știa și că Elena a sfârșit și ea sub gloanțe. Ce înseamnă să citești!
……….
La hostelul din Copan, Honduras, aveam paznic de noapte. Deh, chestii latino-americane de siguranță.
Am luat-o deci ca pe un prilej de a descoase un localnic. Am deschis o bere și am aprins o țigară afară, lângă scaunul pe care stătea el. Îl cheamă Juan și are 25 de ani, dar arată de mai mult. Poate din cauză că, așa cum chiar el spune, viața în Honduras e grea. Are un frate în Statele Unite care îl tot cheamă la el.
“A încerca să ajungi acolo înseamnă să-ți riști viața”, zice. Da, răspund, dar cei care nu au nimic de pus pe masă nu au nimic de pierdut.
Vorbim despre faimosul tren La Bestia din Mexic, pe care migranții îl călăresc pentu a ajunge în El Norte. Surprinzător, zice că femeile au mai mari șanse să scape de cartelurile mexicane care îi jefuiesc sau chiar omoară pe migranți. Cică sunt mai respectate, pe când o viață de bărbat tânăr nu valorează nimic.
Și-n România viața e grea pentru mulți, dar e un altfel de greu și mulțumesc iar hazardului în gând că m-am născut în România.
Spune că cei care se întorc în Honduras cu dolari o duc bine, iși fac case. Îi zic că e oarecum similar în România, cu oamenii care migrează spre vestul Europei și-și fac case acasă apoi.
…………..
A doua scrisoare, cea la alegerea mea, o să vină când o să vină.
Cu drag,
Silviu,
Leon, Nicaragua
9 decembrie 2021
……..
Campania continuă. În schimbul unei donații noi (deci dacă deja donezi, trebuie să faci o altă donație separată) la SOS Satele Copiilor, oricine se poate alege cu o scrisoare virtuală de pe drum.
O donație de 50 de lei aduce o scrisoare la alegerea mea, o donație de 100 de lei una la alegerea donatorului.
Joie de vivre tuturor!
