Înainte de a pleca din țară, am demarat un proiectuț: o donație către SOS Satele Copiilor = o scrisoare de pe drum. Prima poveste e pentru Ana, care și-a dorit o scrisoare despre ce vreau eu, dar în care să spun ce am simțit.
Așa că recenta urcare pe vulcanul Santa Maria mi se pare un prilej bun. Să-i dăm drumul.
Dragă Ana,
E cinci dimineața și îngrozitor de frig. Ai crede că-n America Centrală e vară veșnică, dar nu e așa când ești într-un oraș la 2.700 de metri altitudine. În timpul zilei te topești, dar cum dispare soarele îngheți. E prea dimineață pentru mine. Abia reușesc să beau o gură de cafea și să fumez o țigară. Nici vorbă să mănânc la ora asta nenaturală.
La 6 trebuie să fiu la o iglesia, ca să prind chicken bus-ul spre Pinal, sătucul de unde pornește drumul spre vârful vulcanului Santa Maria.
Începe să se facă ziuă și să se încălzească. Deranjez haitele de câini vagabonzi de pe străzi, dar nu par interesați de mine. Urc în autobuzul plin de oameni chinuiți de somn, care se duc spre o muncă prost plătită, probabil. Îi animă puțin prezența unui gringo. Cască toți ochii la mine. Nu mă simt ofensat, e normal atunci când vezi ceva nou, însă nu sunt obișnuit să fiu centrul atenției.
Cobor în Pinal, cumpăr un litru de apă (mai am 700 ml în rucsac) pentru diferența de nivel de 1.072 de metri, care ar trebuie să dureze 3.5 ore la urcare și 2.5 ore la coborâre. Aprind o țigară și mă uit la drumul de pământ și la praful ridicat de autobuze, care, în lumina soarelui, pare ca un filtru vintage de Instagram.
Cred că asta ar putea fi o imagine descriptivă pentru Guatemala: o perdea de praf stârnită de vechi autobuze școlare americane, prin care privești în lumina primelor raze de soare ale zilei.
Mă uit în stânga mea, la vulcan. E impresionant unde trebuie să ajung. În mod normal, nu aș avea emoții, dar nu am mai făcut o drumeție de 7-8 luni. Genunchiul meu e încă în recuperare după operație, e prima oară când îl voi pune la treabă serioasă după atâta vreme. Lesne de înțeles că nu sunt în cea mai bună condiție fizică.
Sunt plăcut surprins să descopăr că e peste tot la fel, la munte, în comunitățile mai restrânse: oamenii îmi zic buenos dias, le răspund, îmi văd de drum.
Urcușul începe lejer și după o vreme mă opresc într-o poieniță, să fumez și să simt soarele pe fața mea. Am întâlnit mulți conspiraționiști, misticiști și tot felul de alți hipstări până acum, cu retreat-uri pe bani în junglă. Spiritualitate marketizată, capitalizată, un alt produs de vânzare.
Retreat-ul meu e pe munte, singur, cu soarele în ochi și o țigară în bot. Simplu, pașnic, minunat.
În timp ce zac în iarbă, apare un localnic cu niște cai, surprins și el să dea de un gringo singur pe munte\vulcan.
Urcușul începe să fie pieptiș și așa va fi până la final. Genunchiul meu rezistă admirabil, ba chiar pare să-i prindă bine. Zei, cât de mult mi-a lipsit asta, doar eu și natura, plus efort fizic serios. S-ar părea că nu am o condiție fizică așa de proastă cum credeam.
Durează puțin să mă încălzesc și să-mi găsesc ritmul, dar apoi urc relativ ușor. Terenul devine alunecos, traseul e prin vegetație umbroasă, care nu lasă soarele să usuce nămolul. Urmează o porțiune de cățărare pe stânci, simt că renasc, că sunt iar eu.
E tot mai greu să respir. Urcuș abrupt, aer mai rarefiat. Am luat la mine doar patru banane și două portocale. Știu, prostesc, mai ales că nu e ca și cum sunt pentru prima dată pe munte. Sunt însă copleșit de atâta noutate încât voi folosi asta ca scuză pentru această greșeală idioată.
Ajung în vârf chiar în 3.5 ore și văd toate așezările din jur, plus munții și vulcanii înconjurători. E uimitor. Vulcanul Santa Maria e sfânt pentru indigenii mayași. Văd câțiva care-și fac rugăciunile tradiționale în genunchi și un altar de flori. Câți oameni, atâtea religii.
Poate că e un clișeu, dar mă simt atât de viu, ca și cum universul tremură în venele mele și se experimentează pe sine prin ochii mei.
Intru în vorbă cu un indigen. Povestim despre migrația spre Estados Unidos și îi spun că e oarecum la fel în Rumania (nu Alemania); o țară săracă din care oamenii pleacă la muncă în Occident.
E frig tare și decid să cobor. Simt o durere de cap tot mai puternică. Nu cred că e altitudinea, am petrecut suficiente zile în Xela, la 2.700 de metri, sunt aclimatizat. Cred că îmi e foame.
Coborârea nu se mai termină. Mereu mi s-a părut mai grea decât urcarea. Și mor de foame, mă rupe capul. Mă opresc la primul magazin și iau ciocolată și Cola, să arunc cu glucoză în creier. Lumea îmi zice buenos dias din spatele măștilor.
Merg pe jos pe același drum pe care am venit dimineață. Mașinile care trec mă învăluie în praf. Mi se așează peste transpirație, nămol și jeg. Sunt murdar și fericit. Praf sunt și praf voi fi și după ce nu voi mai fi.
Iau un chicken bus spre Xela, mănănc o bucată de brânză și mă uit la stelele care încep să lumineze amurgul. Fumez o țigară, mușchii tremură de efort, serotonina mă învăluie.
Cât de frumoasă e viața, Ana, când o trăiești cum vrei. Și nici măcar nu m-am născut bogat, am muncit în tot felul de locuri căcăcioase, dar știind pentru ce, având mereu un țel în minte.
Ca să închei, viața e frumoasă atunci când ai perspectiva potrivită asupra ei, când ai joie de vivre. Cel puțin așa cred eu.
Viva la vida!
Te pup,
Silviu,
Antigua, Guatemala,
30 noiembrie 2021, încă an de molimă
