Copenhaga m-a întâmpinat cu un șoc. Șoc și vis în același timp. După câteva ore cu trenul între Goteborg și Copenhaga, admirând căsuțe modeste și singuratice ascunse printre copaci pe cuprinsul câmpiilor scandinave, am ieșit din gara daneză într-o parcare.
O parcare cu sute de biciclete, amestecate și aproape cățărate unele peste celelalte. Pe decursul zilelor petrecute în Copenhaga, aveam să văd oameni pedalând pe lapoviță și vânt. Nu doi-trei, ci grămezi. Trebuie să fie cu siguranță țara cu cea mai dezvoltată educație biciclistică, alături de Olanda.
De admirat, deși pedalatul pe lapoviță nu-i pentru mine. Nu pot să văd doar utilitatea, am nevoie și de plăcere. Așa că las bicicleta acasă când vremea e ca naiba. Nu și danezii.
Mă bag într-un 7-11 la o cafea cu o gogoașă și o iau spre hostel pe străzi ude, acoperite în cenușiul cerului nordic. Nuanța asta deprimantă se prelungește la hostel, unde recepția o faci la un aparat în care bagi cardul și primești chitanța cu numărul camerei.
Zero contact uman. Dacă hostelurile din estul și sud-estul Europei au nuanța aia călduroasă de acasă, cele din lumea așa-zis dezvoltată îți dau sentimentul de afaceri, de non-uman. Dacă în partea dreaptă a continetului ești un călător ostenit, în partea stângă ești doar un portofel.
O tendință umană deloc entuziasmantă.
Prima zi mă poartă prin cea mai cunoscută zonă a Copenhagăi, Nyhavn, unde sălășluiesc clădirile colorate tipic scandinav-baltice, de-a lungul unui canal. Puțin soare ar fi făcut totul mai frumos.
Cum conaționalii au reușit să-și construiască o reputație anume și-n nordul Europei, plimbându-mi ochii pe toate zidurile în drum spre Mica Sirenă, dau și de un afiș scos la imprimantă și, cel mai probabil, tras prin Google Translate din daneză în română.
De Mica Sirenă, celebra statuie daneză din povestea lui Hans Christian Andersen, mă leagă alte amintiri cu băștinași. Când, în 2003, după un meci Danemarca – România, statuia a fost găsită de autorități aruncată în apă. Suporterii români au fost suspectați, însă, într-adevăr, nu au existat dovezi care să confirme.
Până la următoarea amintiri cu băștinași, trebuie să zic că mi se pare foarte ciudată amplasarea statuii într-o zonă industrială, destul de aproape de port. Dar hei, when in Rome.
Mergând de-a lungul canalului din centrul orașului, în apropiere de observatorul astronomic, fac poze unor lebede și observ că una tot trage de o pungă de plastic pe care e aproape s-o înghită.
Mă așez în genunchi pe malul apei și, cu multe forțări, reușesc să întind mâna către pliscul lebedei, să-i trag punga din gură și să o arunc la un coș de gunoi. Și trebuie să recunosc că, în timp ce stăteam în genunchi cu mâna întinsă către lebădă, prin cap îmi treceau băștinașii care ar fi prins lebedele de pe Tamisa, în Londra, și ar fi făcut grătar din ele pe malul râului. Ce-i drept, nici acuzațiile astea n-au fost dovedite.
În fine. E cazul să mă scutur de moștenirea băștinașă a Grădinii Maicii Domnului și să intru în mindset-ul danez. Așa că mă-ndrept către cimitirul Assistens, unde sunt îngropați Hans Christian Andersen și Soren Kierkegaard, considerat primul filosof existențialist.
Cum existențialismul este fix pe felia mea, o discuție privată era imperioasă. Pe drum am făcut o oprire la McDonald’s pentru o cafea la pachet. Serios acum, nu poți discuta existențialism fără cafea/vin roșu și țigări. Chiar și cu oameni morți în 1855 și transformați în praf, precum Soren.
Alt șoc cultural. Mi-i și imaginez pe habotnicii ortodocși ce fețe-fețe ar fi făcut în cimitirul Assistents. Plimbându-mă pe străduțele sale, am văzut oameni care stăteau pe iarbă la soarele proaspăt scăpat dintre nori, oameni care se dădeau cu bicicleta, oameni care-și plimbau câinii. Toate acestea în cimitir.
Mi s-a părut frumos. O integrare mai bună a morții în cursul vieții. Cimitirele ne-ortodoxe sunt bune pentru asta, pentru că multe dintre ele sunt pline de vegetație, ca niște păduri. E un mix mai natural între viață și moarte. Și nici nu-i atât de plastic precum un câmp plat plin de cruci.
Poate, citind, îți sună morbid. Dar, te asigur, dacă ai fi fost acolo ai fi văzut doar armonie. Moartea-i naturală. N-are rost să o sechestrezi între patru garduri de beton, că tot pune mâna pe tine. Mai bine să transformi un cimitir într-un loc de sărbătoare a vieții, decât într-un spațiu de lemne suprapuse, scrâjelite cu nume și date.
L-am găsit pe Soren după o căutare destul de asiduă. Cum ziceam, omul e oale și ulcele de ceva vreme, dar asta nu înseamnă că nu putem avea un dialog mental ca între doi existențialiști get-beget.
Stau pe banca din fața mormântului său și-mi aprind o țigară de foi, destul de sigur că nu o să vină nicio babă cu basma pe cap care să-mi atragă atenția că “nu-i frumos să fumezi în cimitir.” Sorb din cafea când două tipe dau târcoale pe lângă mine. Par a-l căuta pe Hans Christian Andersen.
– Soren, nu s-a schimbat nimic în peste 150 de ani de când ai crăpat. Oamenii sunt în continuare mai interesați de poveștile pentru copii decât de etică, responsabilitate, existențialism, filosofie.
Nu spune nimic, dar nu-i nevoie. Mai toți turiștii fac coadă să tragă poze la mormântul lui Hans, iar la Soren sunt doar eu. Oh well, măcar avem parte de intimitate.
Kierkegaard se aseamănă cu Tolstoi în privința religiei. Ambii au fost credincioși, însă ambii au atacat religia organizată și biserica. Pe când danezul a considerat biserica a nu fi un reprezentant al divinității pe Pământ, ci doar un instrument politic, rusul a considerat biserica drept satanică.
Imaginar, am discutat despre importanța de a-ți asuma responsabilitatea pentru propriile acțiuni și consecințele sale, idee străină aproape întregii societăți de astăzi. Toată lumea dă vină pe altcineva/altceva pentru nereușitele ei.
Soren avea o problemă și cu școlile care produceau stereotipuri, oameni care gândesc la fel, eliminând astfel posibilitatea dezvoltării sinelui unic și personal. Toate discursurile lui Kierkegaard sunt puse în context religios, însă au sens și dacă îl elimini. E nevoie de responsabilitate și unicitate, fie pentru asumarea salvării religioase, fie pentru etica seculară și diversitatea socială.
După atâta filosofie teoretică, a venit timpul pentru niște filosofie practică. Adică o vizită în Christiania, cel mai cunoscut cartier de hipioți din lume. Aflat la o margine a capitalei Copenhaga, “Orașul liber Christiania” este o fostă bază militară care a fost abandonată și preluată de hipioți-anarhiști.
Să iei o bază militară și să o transformi într-o comunitate independentă, îmbibată cu iarbă și viață liberă? Visul hipiot!
Aproape o mie de oameni s-au mutat acolo și trăiesc altfel. Au existat de-a lungul anilor probleme cu traficanții de droguri, dar cetățenii i-au marginalizat pe cei care veneau să vândă chestii hardcore, gen heroină. Oficial, doar iarba este permisă. Cum zice și afișul din poză, “say no to hard drugs”.
La fiecare colț văd tot felul de dubioși care sigur nu vând *doar* iarbă. Dar na, cât timp își văd de treaba lor.
Ud leoarcă, din nou, am dat peste niște ponei pe care i-am mângăiat mai mult cu forța, în timp ce încercau să mă prindă cu dinții de mână.
Cele câteva străzi care brăzdează comunitatea alternativă din Christiania sunt fix ce te-ai aștepta. Tot felul de graffiti-uri hipioate, experimentale, crâșme cu beri artizanale, cărucioare cu chestii de reciclat.
Dealeri de droguri, mesaje cu Love is King, oameni relaxați și drăguți, natură, biciclete, only freedom is holy. Sigur, i-ai putea încadra într-un clișeu, dacă ai vrea. Dar par a duce o viață destul de interesantă.
În final, odată cu ieșirea din Christiania și trecerea pe sub arcada pe care scrie “you are now entering the E.U.” mi-au revenit băștinașii în minte. În Norvegia, am auzit doar un dubios vorbind în română. În Suedia, am auzit destui dubioși vorbind în română.
În Danemarca, aproape orice dubios/cerșetor de pe stradă care era caucazian vorbea română. Și dacă nu i-aș fi auzit mereu, în trecere, n-aș fi crezut.
Scandinavia, Episodul 3. Cel mai minunat parc din Goteborg – Slottsskogen
