Șase dimineața. Trebuie să prind trenul din Stockholm spre Goteborg. Niște fulgi răzleți se frâng pe asfaltul ud. Aproape nimeni pe străzi, în afară de subsemnatul, înfofolit și cu Google Maps deschis pe telefonul din mâna dreaptă.
Prima zăpadă a anului pentru mine. Optez pentru un sandwich și o cafea de la Subway-ul din gară. În mod normal, nu calc sub nicio formă prin fast-food-uri, însă în Scandinavia Subway și McDonald’s sunt salvarea călătorilor fără bani. Și 7-11-urile, unde devii abonat la cafea și gogoși. Și prăjituri.
Dar ar fi stupid să mă plâng. Până nu simți “Foamea” și disperarea din romanul lui Knut Hamsun, totul e bine.
Goteborg e cochet și, mai important decât orice fel de arhitectură, se scaldă în câteva raze de soare. Oooo, căldură și lumină, the little things, cum se numește magazinul ăsta de pe un bulevard al orașului suedez.
E drăguț când concepția ta de viață minimalistă, sustrasă inclusiv din meditațiile lui Thoreau și din naturalism, dă nas în nas cu lucruri de genul în jungla capitalistă. Deși, de cealaltă parte poți argumenta că poate e doar un afacerist șiret care încearcă să exploateze un segment de piață neacoperit. Oh well.
Highlight-ul din Goteborg, pentru mine cel puțin, este parcul Slottsskogen. Nu știu prea bine cum sunt alții, dar printre primele locuri care mă interesează când ajung într-un loc nou sunt cimitirele și parcurile.
Dacă cimitirul care m-a impresionat cel mai mult a fost Lychakiv, din orașul ucrainean Lvov, atunci parcul care m-a minunat cel mai mult a fost Slottskogen. Simt că-i fac o nedreptate când îi spun parc.
Nu e un simplu parc, e o pădure cocoțată pe un deal. E un loc unde uiți că ești în oraș, un loc unde mai că m-am crezut prin pădurile din Apuseni, senzație amplificată și de covorul de frunze tomnatice, presărat peste tot.
Mi-am băgat căștile în urechi și-am mers fără să mă gândesc la o destinație precisă. Destul cât să mă detașez de tot șocul cultural și să mă întreb, pentru a câta oară, văzând alte țări, cum putem noi trăi așa cum o facem?
There is so much more to life. Dar, dacă nu vezi, nu crezi. Cotesc pe o alee printre două dealuri și zăresc o femeie blondă care stă lăbărțată pe singura bancă luminată de soarele ieșit dintre nori.
Trec pe lângă ea, nu fără să-i arunc o privire. O privire care se sparge în extazul de pe fața ei dată pe spate și cu ceafa rezemată de marginea de sus a băncii. Doar cineva care, șase luni pe an, nu prea vede soarele se poate îndrăgosti atât de total de orice atingere a sa. Oricât de mică.
Cred că asta spune multe despre psihologia umană și despre puterea obișnuinței.
Am rezervat o singură zi pentru Goteborg, mai mult ca oprire spre Copenhaga. N-aș putea spune că am regretat. Sigur, preferabil este să petreci cât mai mult timp într-un loc, însă există un paradox. Când ai bani, n-ai timp. Când ai timp, n-ai bani. Partea bună e că lucrez de vreo doi ani la rezolvarea paradoxului ăsta.
În orice caz, obișnuit cu ritmul meu de mers pe jos câte 8-10 ore, reușesc să absorb destul din atmosfera locală.
Mai mult decât obiectivele turistice seci, fac tot posibilul să observ oamenii. Cred că e modul cel mai bun de a lua pulsul unei alte lumi.
Iar oamenii aveau fețe și atitudini relaxate, mulțumite cu viața lor. Budiștii zic, cu alte cuvinte, dar aceeași idee, că plăcerea e un viciu și că obținerea plăcerii te poate transforma în sclavul ei, ca un drog. Obținând-o, nu vei face decât să tânjești după ea, mereu, mereu, și să suferi atunci când nu o ai.
Yuval Harari întreabă, în “Sapiens. O scurtă istorie a omenirii”, ce e fericirea? Căci nimeni nu a reușit să o sintetizeze sau definească. Istoricul israelian spune că fericirea după care aleargă gloata este, de fapt, plăcerea. Și oamenii vor mereu mai mult, mai mult, mai multă fericire, mai multă plăcere. Mai mulți bani, mai multe femei, mai multe mașini, mai multe case.
Niciodată satisfăcuți cu ce au, mereu în căutarea unei fericiri pe care n-o vor ajunge niciodată. Și lecția e că fericirea este, de fapt, mulțumirea cu ce ai, fără să alergi o viață după lucruri efemere. Claritatea, tihna. Acceptarea plăcerii fără a te lăsa dominat de ea.
Lăsând-o să vină la tine, mai degrabă decât să o hăituiești cu limba scoasă pe afară.
Asta-mi exprimă fețele sudezilor (cu excepția sinucigașilor, of course). Mulțumire. Nu degeaba au inventat termenul “lagom“, not too much, not to little. Potrivit, scandinav.
Scandinavia, Episodul 2. Cu prostituatele românce în Stockholm
