După toată aventura cu transportul din Norvegia, am ajuns într-un final în capitala Suediei, Stockholm, într-o gară aglomerată, plină de roboței cu căști pe urechi și văzându-și de propriile treburi.
O ploaie fină străbate cerul cenușiu al Suediei. E toamnă-iarnă. Vântul de noiembrie îmi scutură geaca, în timp ce fumez o țigară în afara gării. Câteva persoane de culoare, care par a-și face veacul prin zonă, caută chiștoace prin scrumiere și așteaptă. Așteptarea aia când nu există nimic altceva de făcut și speri să pice ceva. Ce anume? Nu știi. D’aia aștepți.
Îmi așez apoi privirea pe câțiva polițiști suedezi care patrulează pe lângă gară. Blonzi, înalți, demni, bine-făcuți. Așa da, îmi zic, ăștia sunt oameni care să-ți inspire respect și frică în fața legii. Nu cred că pot fi duși cu “șefu, stai să vezi…” cum e practica în cazul burtoșilor dâmbovițeni ce nu te duc decât cu gândul la un alt fel de combinatori.
Combinatori în uniformă.
E doar ora 16 și deja se lasă întunericul. Ploaia și lipsa luminii îmi dau o stare semi-depresivă. Îi înțeleg pe scandinavi de ce au o rată atât de ridicată a sinuciderii. Să ai parte de așa ceva timp de șase luni pe an nu-i ușor. Mai ales dacă mai adaugi și singurătatea.
Ei bine, dar nu-s toți așa. În drum spre hostel, îi văd și pe acei suedezi care se plimbă ca furnicile printre raioanele de băutură ale magazinelor de stat Systembolaget. Pentru că, după cum bine știți, în Scandinavia nu poți cumpăra altceva în fară de bere (și-aia slabă) din supermarket-uri.
Pentru restul paletei alcoolice există Systembolaget. Așa că unii, cu vinul în plasă, se pregătesc de o seară romantică, ori să-și taie venele. I guess we’ll never know.
Am ales cel mai ieftin hostel pe care l-am găsit, ținând cont de diferențele economice dintre salariul unui est european și prețurile scandinave. Și mare mi-a fost mirarea auzind niște cuvinte cunoscute prin zonele comune.
N-am pățit foarte des să întâlnesc români, ținând cont că m-am aventurat mai mult spre est în călătoriile mele, adică în locuri nu foarte populare, cum ar fi Ucraina, Polonia, Muntenegru, Albania, Kosovo, etc.
Și uite că, așteptând să se mai potolească ploaia cu Kindle-ul în brațe, aud un “fă, să vezi ce combinații fac”. Tresar ca un popândău și mă-ntreb dacă-i vis sau realitate.
Insert Freddy Mercury voice. “Is this the real life? Is this just fantasy?”
De după un colț apar trei cucuvele care se așează în apropiere. Cum nu arăt a român tipic și nici n-am scos vreo vorbă, probabil că se cred în siguranță să-și dea aramă pe față în limba băștinașă.
Stau cu ochii în Kindle și urechile spre ele. Recunosc, mi se pare o situație super comică. Una dintre ele, care pare matroana, le “școlește” pe celelalte două în privința luxului din viața ei. Cum a mâncat la cele mai scumpe restaurante din Poiană și a stat la cele mai fițoase hoteluri. Bla bla bla. Vomit. Bla bla bla. Vomit.
Bineînțeles, folosindu-se de “jargonul” băștinaș de “fă, proasto, să-mi mănânci pizda, etc”.
După ce-și câștigă respectul în fața ordinarelor, discută despre diverșii clienți suedezi pe care i-au avut și despre combinațiile pe care le face. Cum ciorditorii vin la ea cu prada, iar ea o valorifică sau o trimite în România. Ce mai, o adevărată mafioată.
Iar partea cu adevărat tristă abia începea. Una dintre ele iese de sub hipnoza matroanei, scoate telefonul și sună. Are volumul dat la maximum. O voce de copil răzbate până la mine. Aud totul ca și cum aș fi fix lângă ea.
Femeia întreabă de una alta, de copil, de soț. Băiatul îi spune să nu mai vină înapoi, apoi îi spune că ta-su umblă cu alta. Femeia se face că nu aude și o ia ca pe o glumă. Întreabă de animalele din bătătură, dacă le-au strâns fân, că vine iarna.
Mai sporovăiesc nițel și îi promite copilului că o să vină înapoi în țară curând. Cu cadouri, nelipsit.
Arunc câteva priviri la ea, pe furiș. Mi-o imaginez o femeie sărmană de la țară, a cărei familie nici nu știe la ce sacrificii se supune ea acolo în “străinătățuri”, tocmai în nordul lumii. Îmi aduce aminte, într-o oarecare măsură, de “Cireșe amare“, cartea Lilianei Nechita. Și ea cu o poveste tristă despre ruperea de familie, după emigrarea în Italia.
Deja nu mai e amuzant, așa că mă strecor afară să văd câte ceva din oraș. Mai mult decât clădiri văd oameni. Oameni bine. Femeile nordice, blonde, înalte, iar bărbații diștinși și casual. La oricine te uiți, arată bine.
Mă-ntorc ud și obosit și mă arunc în pat. Nu aud nicio voce de femeie prin hostel. Probabil că au plecat la treabă. Vine iarna și familia așteaptă acasă. Nelipsitele cadouri, substitut pentru afecțiune.
Dimineața o iau spre suburbii în drum spre cimitirul Skogskyrkogården, aflat în patrimoniul UNESCO. Îmi plac cimitirele, cu excepția celor ortodoxe. Sunt niște locuri bune pentru a medita la propria viață și cum ai vrea să fie, implicit cum să faci să fie.
Iar cimitirul ăsta este, de fapt, o pădure. O imensă pată verde la margine de oraș, cu copaci și monumente așezate printre ei.
Mă-ncumet ca un căpos să merg pe jos 8,6 kilometri. Două ore mai târziu sunt ud leoarcă și tremur de frig.
Fumez o țigară în cimitir, mă plimb 15 minute și renunț. Bad choices lead to bad experiences. Mă urc în metrou și mă-ntorc la hostel.
Tipa de la Muzeul Nobel mi-a sugerat să revin după ora 19, că e intrare liberă. Sigur, sună bine, i-am zis. Însă, dezbrăcat, uscat și sub pătură, cu beznă afară, cultura e ultima mea grijă.
Așa e. Am realizat după mulți ani că una din vorbele pe care mi le ziceau părinții mei când eram copil, că există unii care învață pe burta goală, e bullshit. Când îți chiorăie burta de foame și-ți tremură pielea de ger, cultura-i ultima grijă.
Da. E mai bine sub pătură.
