Călătoria asta s-a născut dintr-un impuls de moment, prin septembrie. Abia mă trezisem de câteva minute, când am dat de o ofertă Wizz Air pe Facebook. Neinteresantă, dar, dacă tot am intrat pe site, am continuat să click-uiesc printre zboruri.
Zbor București – Oslo la 20 de euro, la sfârșit de octombrie. Mmmm. Aș putea să-mi fac un cadou drăguț de ziua mea. Deschid Google Maps și caut un loc de întoarcere din Scandinavia. Mmmm. Malmo pare bun. Pot să traversez prin Suedia, o tură scurtă în Danemarca, iar apoi acasă.
Găsit zbor de întoarcere Malmo – București, la vreo 20 de euro, 9 zile mai târziu. Câteva minute mai târziu am dat cu cardul și asta a fost totul.
Așa se face că, la finalul lui brumărel, zburam spre Oslo Torp, la niște zeci de kilometri de capitala Norvegiei. Cum iarna scandinavă începe mai devreme decât cea din sudul Europei, mă așteptam la nițel friguț. N-a fost cazul.
Cum am trecut de vameșul blond și zâmbitor de la aeroport și m-am urcat în autobuzul Torp – Oslo, m-au izbit culorile ruginii ale pădurilor de peste tot unde priveam. Toamnă curată.
Magda, pe care nu o văzusem de zece ani, m-a cules de la gara din Oslo și m-a dus la ea acasă, într-o suburbie cățărată deasupra unui deal și înconjurată de pădure. Ceva de vis. Și, totuși, impactul cu Oslo nu prea a existat.
Mi s-a părut lipsit de arhitectură, dar, în schimb, plin de construcții noi, neo-moderniste. Mai pe scurt, arhitectura banilor proaspăt descoperiți în petrolul din Marea Nordului. Nu cred că aș putea să mă gândesc vreodată la Oslo drept un oraș care să mă atragă foarte mult.
O parte interesantă a fost muzeul Fram, unde e prezentată toată povestea cursei dintre Amundesen și Scott pentru cucerirea Polului Sud.
În timpul plimbării de câteva ore prin muzeu, am prins chiar și momentul în care, în mijlocul expoziției, prindea viață o proiecție cu cerul și aurora boreală, deasupra navei folosită de Amundsen în expediție. Clar. Aurora boreală LIVE a ajuns pe bucket list.
Nici proiecția nu a fost rea. Într-un mod ciudat, avea darul de a te face puțin să te simți ca și cum ești pe mare, în toiul nopții, printre ghețarii sudici.
Chiar dacă Oslo nu a fost highlight-ul călătoriei, compania a fost. E întotdeauna captivant cum, cu unii oameni, deși nu te-ai văzut chiar și de zece ani, te poți înțelege de minune.
După două zile de plimbăreală prin Oslo, inclusiv o noapte în care am încercat să vânăm aurora boreală într-un parc de la marginea orașului (fără succes), a venit dimineața trenului Oslo – Stockholm.
Luatul trenurilor nu prea e idealul meu de călătorie, dar ținând cont de concediul limitat și vremea de afară, autostopul cam ieșea din discuție.
Proaspăt urcat în tren, au apărut o droaie de polițiști, flancați de câini. Mmmmkay? Controlul ajunge și la mine.
- – E bagajul tău?
- – Da.
Câinele trage câteva mișcări de nas și o ia mai departe. Polițistul zice merci, eu dau din cap și suntem gata de drum. Nu-i ceva ce vezi în fiecare zi, în România cel puțin.
Dar trenul companiei feroviare suedeze SJ nu pleacă. Conductorul spune ceva în suedeză, iar apoi în engleză. Are un mega sictir, ori e super calm. Cică s-a stricat locomotiva.
Ei, vezi. Nu pot să nu mă gândesc la CFR. Sau la trenul din Austria, care s-a stricat pe drum spre Croația. Se întâmplă și la case mai mari.
Zic că or să trimită un autocar care să ne preia și să ne ducă-n Stockholm. Cam aiurea bătaia asta de cap, mai ales la 70 de euro biletul, dar na, ce să-i faci. Nobody’s perfect.
A durat o oră și jumătate până a venit autocarul. Am stat și i-am studiat pe ceailalți călători dați jos din tren, care așteptau și ei autocarul mult promis. Mi s-a părut interesant că nimeni nu s-a isterizat/crizat/etc. Toată lumea a înțeles problema și s-a conformat liniștită.
O altfel de abordare. N-am putut, mental, să nu fac o paralelă cu modul în care alți oameni mai nevrotici abordează situații de genul.
Până la urmă, am schimbat două autocare și am luat un tren, până în Stockholm. Un drum care trebuia să dureze vreo 5 ore a ajuns să dureze vreo 10. Nu m-am plâns. N-ar fi ajutat la nimic. Cum necum, m-am trezit ajuns și-n capitala Suediei, pregătit să descopăr, poate, un farmec mai mare decât în Oslo.
Ca nuanță, în trenul suedez m-am simțit ca un sălbatic. Cam la fel cum am pățit în Viena, când stăteam ca prostul de o grămadă de timp să se facă verde să traversez.
Și, probabil, aș mai fi stat mult și bine. Dar noroc că a mai existat un austriac care să aibă nevoie să traverseze strada și care să știe că trebuie să apese pe un buton, ca să se schimbe culoarea semaforului…
SJ-ul suedez are niște vagoane ale căror uși interioare se deschid ca-n Star Trek. Nu există butoane sau alte astfel de mecanisme convenționale. Și stă Silviu și se uită la ușă, mai trage de ea puțin jenat, dar nimic. Nu se deschide nici de-a naibii.
Și apoi vede desenul de pe ușă, cu o mână care se plimbă sus-jos. Păi bine. Deci are un senzor de mișcare și trebuie să dai din mână sus-jos prin fața ușii. SF băi nene. Unii oameni trăiesc în o cu totul altă lume.
Partea bună e că n-am fost singurul “sălbatic”. Am văzut și suedezi blocați în spatele ușii, ca după niște gratii, privind blocați prin sticlă și fără să-și dea seama cum să o dea deoparte.
Live and learn.
Scandinavia, Episodul 2. Cu prostituatele românce în Stockholm