Anul ăsta nu am stat pe gânduri în privința plecării de 1 Mai. Am stabilit încă din urmă cu două luni destinația: Munții Ciucaș.
Drumul până la Cabana Muntele Roșu s-a scurs rapid, cu o gură de coniac basarabean și o muzică amuzantă, de prin anii 2.000. Odată ajunși la destinație, am fost scârbit de clasicele decorațiuni ale cabanelor de munte: mortăciunile răstignite pe pereți. Oare chiar i se pare cuiva interesant stilul ăsta vânătoresco-trofeistic?
Cabana e decentă, dar mâncarea-i puțină, proastă și scumpă. Plus una dintre doamnele care servesc, care mustăcește când îndrăznești să o mai deranjezi. Calitatea serviciilor – praf.
Dar urcușul înspre Vârful Gropșoarele a salvat totul. A fost ciudat că de la prima urcare am început să respir greoi. Am avut nevoie de câteva pauze până să-mi intru în ritm și până ca mușchii să se învețe cu oxigenul tare de munte.
Ne-am lăsat urmele pe brazde de mușchi, prin straturi de zăpadă, am escaladat culmi și am făcut legătura pe șei, pentru ca la final să atingem destinația: Vârful Gropșoarele, de unde lumea părea a fi un pitic, aflat sub călcâiul lui Gulliver. De la 1,883 de metri înălțime, la o palmă sub plapuma norilor, nimic nu mai avea așa mare importanță.
Umărul nu mă mai strângea de stres, dorul nu mai era deranjant. Dragoste, bani. Nimic nu mai exista, în afara fâșiilor de zăpadă de pe piscurile din zare. Întotdeauna când ajung în vârfurile munților mă apucă o melancolie. Când privesc în vale, către punctele negre care se mișcă, ca și cum viața lor ar însemna ceva. Melancolia asta mă face să mă simt mic-mic, într-un univers imens și neînțeles.
Sentimentul ăsta mă mai lovește doar pe plaja din Sulina, unde, noaptea, poți să vezi fâșia Căii Lactee.
În timp ce ne îndreptam tot mai sus, am văzut câțiva oameni prost echipați pentru urcarea pe munte. Ei chiar cred că e ca la mare. O drumeție de la cazare până pe plajă. Îmi pare rău pentru ei, dar nu mă mai enervez – au dreptul să fie proști și orice om are dreptul la suicid.
A doua zi am încercat să ajungem pe Vârful Ciucaș, dar muntele ne-a pus în față o perdea de ceață atât de densă încât zarea dispărea la fiecare două minute. Neavând de ales, am urcat doar până la Cabana Ciucaș – unde mâncarea e mai ieftină ca la Muntele Roșu și mult mai bună. Însă e plin de cocalari, fiind și o cabană cu condiții înstelate.
În timp ce stăteam întins pe zăpadă și priveam drept, în punctul acela al orizontului unde munții se îmbină cu cerul, mă gândeam că e ușor să-ți însușești muntele. Să spui că e al tău, că doar tu ai dreptul să-i cutreieri potecile. Când stai în vârf, e ușor să strigi “ești al meu”. Dar nu e al tău. E al nostru, al tuturor.
Și în afară de traseele montane, am râs în hohote non-stop și am dormit ca un buștean, proaspăt tăiat.
Îmi place că toată lumea merge în Vama Veche, de 1 Mai. Sper să se repete asta an de an. În timp ce ei se calcă în picioare într-o stațiune plină de gunoaie, cu prețuri mai mari ca în Mamaia, eu mă bucur de o liniște dumnezeiască printre codrii tineri.
În timp ce ei se urcă precum niște sălbatici pe mașinile ANAF, eu mă relaxez la baza unui brad bătrân, care ține strajă seculară munților. În timp ce ei n-au loc să meargă pe asfalt, eu mărșăluiesc cu brațe deschise în laturi și las stropii de ploaie să-mi cadă-n frunte.
Mergeți, vă rog, cu toții-n Vama Veche. Este încă o garanție că locurile mele nu vor fi poluate, că voi găsi spațiul de care am nevoie, în locul aglomerației sufocante de zi cu zi, cântecul păsărilor în locul claxoanelor și liniștea, doamne, liniștea aia. Când ai “ascultat” ultima dată liniștea aia? Când, oricât te-ai forța, nu auzi nici măcar un sunet provocat de om?
Doar vântul care șuieră printre crengi, pietrele care se rostogolesc și pământul care ți se zbate sub talpă. A fost minunat.
