Mi se pare amuzant și extrem de mișto cum s-a petrecut toată treaba asta cu Florența. Mă uitam pe Google fără țintă când am văzut panorama orașului. Mi s-a părut superbă Florența și mi-am zis că trebuie să ajung acolo.
O lună mai târziu aveam biletele de avion. Chestia e că nu am găsit bilete direct spre Florența, dar am găsit dus până în Bologna și apoi am luat la puricat harta Italiei. Am descoperit că pot ajunge cu trenul în Florența în doar două ore.
Am rezolvat ajunsul în Bologna și în Florența. Dar de unde plec? Ia la puricat orașele din apropierea Florenței. Perugia! Există zbor din Perugia spre București, destul de târziu chiar. Super! Trenul din Florența în Perugia face două ore.
Și așa am legat trei orașe minunate și am ajuns să văd Firenze, la care, cu doar câteva săptămâni în urmă, mă uitam în gol într-o poză.
Și am ajuns în Bologna. Încă nu-mi dau seama, dar cred că mi-a plăcut mai mult decât Firenze. Poate din cauză că a fost la începutul călătoriei, poate din cauza că nu erau așa mulți turiști. Bologna nu e chiar atât de căutată precum Firenze sau Veneția.
E mai multă relaxare în aer și oamenii mai autentici, nu căutând să vâneze turiști. În Bologna am intrat într-o clădire plină de funcționari publici. Să fi fost primăria sau altceva, nu știu. Dar noi ne plimbam pe acolo, pe uși, și nimeni nu ne băga în seamă. Și apoi nu știam cum să mai ieșim de acolo.
Am mâncat prima pizza originală făcută de un italian. Era să-mi mușc și buricele degetelor. Excelent, mai ales cu un pahar de vin roșu sec. Prego! Ne-am împotmolit nereușind să găsim cum să intrăm în gara din Bologna. Pe bune, este extrem de complicat. Iar italienii nu vorbesc engleza. Mi se pare inacceptabil.
Am alergat după tren și am reușit să-l prindem. Trenurile Regionale din Italia au ceva al lor. Nu știu. Îmi place să merg cu ele. Sunt goale și liniștite și îți dau o pace interioară. De cealaltă parte, trenurile high-speed Frecce păreau destul de pline și erau și destul de scumpe.
Și am ajuns și în Firenze. Ne-am dus spre hostelul pe care l-am rezervat – Archi Rossi. M-au cucerit cu breakfast-ul included, dar la final am fost cam dezamăgit. Nu era genul de hostel drăguț, călduros, cu common room. Nu. Era ditamai hostelul, care semăna mai mult cu un hotel. Dar, per total, oamenii au fost amabili și n-au existat probleme.
În afara de mine și Porny, în cameră mai erau un argentinian, Santiago, și un mexican, Carlos. Ne-am pus pe discuții și am vorbit vreo două ore, pentru ca apoi să ne mai vedem și seara următoare la schimbat o vorbă.
Santiago a fost super tare. Profesor de design industrial, la 30 de ani, din Buenos Aires, călătorind câteva luni prin Europa. Și da, înțelegeam mai tot ce vorbea în spaniolă cu Carlos. Dar noi am vorbit în engleză.
Firenze e un oraș magnific. Puterea și vechea bogăție, familia Medici, istorie. Ceva mai frumos ar fi să te afli în Piazza Michelangelo (de unde se vede tot orașul), la apus. Cu o sticlă de vin roșu și un pahar cu picior. Din păcate, noi am ajuns acolo pe timp de zi. Dar a fost frumoasă și lumina zilei, cu o Birra Moretti în mână.
Foarte puțină verdeață în Fireze. Am căutat de nebuni încercând să intrăm într-o grădină publică și n-am reușit. Se închisese. I-am lăsat un bilet de adio lui Santiago, care dormea cu spume, și am plecat cu trenul spre Perugia. Aici aveam doar câteva ore de petrecut, dar au fost suficiente. Când ajungi în Perugia, ai de la gară un mod de transport inedit către centru. Se cheamă MiniMetro și sunt practic niște mici vagoane care merg automat.
Ne-am plimbat puțin pe străduțele înguste și minunate ale orașului și apoi am savurat, în mod auntetic italian, o cafea și un corn. În timp ce stăteam la masă, afară, o bătrână s-a oprit și a început să-mi povestească ceva.
Am dat din umeri și am zis „I don’t understand. I don’t speak Italian”. A făcut un gest de lehamite din mână, ceva de genul dă-o naibii de limbă, am zis eu că trebuie să știi italiană? Și a continuat să vorbească în timp ce eu mă uitam la ea și încercam să înțeleg măcar ceva cât de cât.
Am avut senzația că nu îi păsa dacă înțeleg sau nu, că doar avea ceva de povestit și a vrut să facă asta și apoi să-și vadă de drum. A fost interesant momentul. Apoi îmbarcarea, bocancii jos, deși nu au piuit, stat două minute la controlat pașaportul. Nu cred că italianul ăla m-a plăcut. Se uita dubios la mine, la pașaport, la mine, la pașaport….Și nu știu cum să zic, dar mâncarea arată într-un mare fel în Italia…
Trecut controlul, zburat, ajuns în București. Dormit. Che Bella Italia!
