Italia a fost prima țară din vest pe care am vizitat-o. Am evitat mult timp vestul Europei. Mi-au surâs mai mult destinațiile unde turiștii clasici sunt mai puțini: Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Republica Moldova sau Croația.
Am o problemă cu hoardele de turiști. Mă zgârie pe creier aglomerația. Plus că estul Europei mi se pare mai fascinant și oarecum exotic.
Am hotărât la sfârșitul anului trecut să nu mai călătoresc cu grupul, din varii motive, pe care nu am să le expun aici. Și totuși, cu Veneția și Verona, am riscat și nu a fost tocmai bine. Dar, totodată, a fost experiența care a definitivat decizia pe care am luat-o anterior.
Nu mai zburasem niciodată, așa că toată experiența decolării și privitul la luminițele de sub pătura de nori mi s-a părut fascinantă. Am stat cu nasul lipit de fereastră, pe măsură ce aripile se mai clătinau când dădeam de turbulențe. Nu mi-a fost frică sau ceva, dar am avut emoții, emoțiile tipice atunci când e vorba de ceva nou.
De la Treviso, unde aterizează Wizz-ul, am luat un autobuz către gara din Treviso. Prețul a fost de vreo 2-3 euro. În gara din Treviso am avut parte de prima experiență tipic italiană. Într-o cafenea, oamenii veneau și-și luau o cafea și o gustare și stăteau la bar. Am asociat chestia asta cu pub-urile engleze, unde lumea socializează stând în picioare.
Îmi place să mă pun în pielea localnicilor și să încerc să simt stilul lor de viață. Așa că am făcut la fel ca ei și a fost destul de interesant. Un motiv pentru care italienii fac asta este că în unele locuri trebuie să plătești în plus să stai la masă.
Trenul din Treviso către Veneția costă vreo șase euro și drumul durează cam o jumătate de oră. E interesant cu biletul că trebuie să îl “compostezi” într-un fel de terminale care se află pe peron. După ce ai făcut asta, poți folosi biletul într-un interval de vreo șase ore. Asta însemană că nu ești restricționat la a lua un anume tren, ci oricare din intervalul respectiv, dacă este același rang de tren.
În ceea privește trenurile lor, sunt foarte asemănătoare cu ale noastre. Doar că se mișcă ceva mai repede, clar.
Când ieși din gara din Veneția te lovește orașul în plin. Ieșirea este fix lângă canalul principal, iar după el se văd clădirile tipice cu acoperișuri de aceeași culoare. E un oarecare șoc primul minut. Veneția este orașul tipic turistic.
Asta nu înseamnă că nu-i minunat, doar prea aglomerat. Mergând în Veneția și Verona în ianuarie și tot lovindu-mă de hoarde de turiști, nici măcar nu vreau să-mi imaginez cum e vara. Cred că mi-aș smulge părul din cap și aș fugi cât aș putea de repede în Bosnia.
Am perceput Veneția mai mult ca pe o stare de spirit, decât un oraș. Zecile de poduri, canalele, străduțele înguste, vitrinele pline de bunătățuri, care arătau și destul de healthy, obloanele. Mi-a plăcut mult să explorez cotloanele alea înghesuite. Am ajuns întâmplător și în piața de pește, unde pescărușii își luau prânzul.
Italia nu mi s-a părut o țară extrem de scumpă. Ca întotdeauna, atunci când pleci undeva ești pe buget de vacanță și îți asumi că ești în vestul Europei. N-are rost să te plângi că e mai scump ca în România non-stop. Nu faci decât să-ți strici experiența, pe a ta și pe a altora. Singura chestie care mi s-a părut scumpă a fost banala pișare, care a costat 1,5 EURO, în Piața San Marco.
În timp ce mă clăteam pe mâini, un indian s-a descălțat. Și-a scos șosetele și a început să se spele pe picioare în chiuveta alăturată. Super dubios, dar omul măcar a obținut maximum din 1,5 EURO. Interesant este cu limba. Știu frânturi de italiană prinse la întâmplare. Și era super drăguț să intri undeva și să spui buongiorno și grazzie și să ți se răspundă și lumea să fie politicoasă.
În Bulgaria am încercat să salut în limba lor, dar nu prea mi-a ieșit. Aș fi vrut să fac o tură cu gondola, dar nici asta nu s-a mai întâmplat, tot din varii motive. Gondola este extra-mega turistică, dar nu chiar tot ce e turistic e și nașpa. Mi se pare o experiență de avut, odată ce ajungi în Veneția. Gondolierul cerea doar vreo 60 de euro pentru șase oameni, ceea ce era super ok.
Trenul din Veneția în Verona costă vreo zece euro, iar drumul durează cam două ore. E interesant când treci din Veneția în Verona. De la un orășel pentru care îți ajung câteva ore pentru a-l vizita, la un oraș în toată regula.
În Verona iar hoarde de turiști. Chiar m-am simțit captiv la un moment dat și, din nou, chiar nu vrea să-mi imaginez cum e vara. Ar trebui să lămuresc chestia cu românii în Italia. Am avut ghinionul de a da de ei, dar chestia e ceva mai complicată.
Am sperat că nu voi da de conaționali, dar m-am trezit la un restaurant cu o chelneriță care, după ce a aflat de unde suntem, considera că avem ceva în comun. Am vrut să fug cât mai departe, dar, din varii motive, nu am putut. Chestia cu românii sau de ce îi evit cât pot de mult.
Nu știu cum călătoresc unii, dar stilul meu de călătorit implică multe aspecte. În afară de locuri, îmi place să socializez cu oamenii de acolo. Să mă pun în pielea lor, să văd cum trăiesc ei. Să prind o nuanță din cultura lor. Sunt omul care crede că fiecare călătorie ar trebui să mă îmbogățească, să se mai adauge o cărămidă la zidul amplitudinii perspectivei pe care o am. Am de stat de vorbă și m-am împrietenit de-a lungul timpului cu oameni din multe țări și ăsta a fost un câștig pentru mine. Să descopăr alte mentalități și moduri de a face lucrurile.
Să pleci în Italia, lăsând în urmă ce înseamnă România, o cultură pe care o cunoști deja, cu dorința de a descoperi stilul italian de viață, de a cunoaște oameni diferiți, și să dai de români. Să dai de români care consideră că aveți ceva în comun, că sunteți frați, doar pentru că sunteți din același loc. Mă scârbește mentalitatea asta. Și îmi strică și experiența.
În urmă cu mulți ani, pățisem o chestie asemănătoare la metrou, la Universitate. Ieșeam spre Teatrul Național și un grup de puștani rebeli-punkiști mă opresc și-mi cer bani de bere. Că au văzut că sunt de-al lor, că arăt a rocker. Și am râs în sinea mea. Dacă ascultăm oarecum aceeași muzică, nu înseamnă că suntem apropiați în vreun fel. Așa și cu frații din România.
Te duci să asculți pe cineva vorbind nativ în italiană și te trezești cu români. Și mai rău, cu români care cred că pe tine te interesează că și ei sunt români. Damn. Asocierile pe care le fac oamenii sunt cretine. Merită menționat că românca era o femeie decentă, banală, obișnuită. Dar nu e genul de interacțiune pe care eu o caut când plec undeva.
Mergând mai departe, în Verona e foarte util să-ți cumperi Verona Card. E un card care costă 15 EURO și cu care economisești bani. Include transport public gratuit și intrare gratuită la mai multe obiective. Fără card, aș fi ajuns la un total dublu, dacă aș fi plătit bilet la toate obiectivele pe care le-am vizitat.
Balconul Julietei și mormântul Julietei, unde erau cele mai mari hoarde de turiști nu prea au haz. Acolo se vede fix cine e turist. Ce să zic, am fost și eu, să-mi fac o idee și am fugit cât de repede am putut. Mă asfixiam. O singură chestie mi s-a părut drăguță, respectiv zidurile acoperite de post-it-uri și scrise cu carioca. Sute de mesaje de dragoste.
Arena din Verona nu mi s-a părut tocmai spectaculoasă, mai ales că nu mai știam cum să ies. Am rătăcit vreo 15 minute încercând să evadez. M-am simțit ca un gladiator care urma să fie trimis la măcel. Torre dei Lamberti, în schimb, a fost foarte mișto. Chestia interesantă aici este că Verona Card îți garantează intrarea liberă. Daaaar…nu și liftul. Adică, Torre dei Lamberti este cam cât un bloc cu zece etaje. Ai opțiunea gratuită de a urca pe scări sau liftul, care costă un euro.
Dar, sportiv cum sunt, am preferat scările și bine am făcut. Panorama de sus e spectaculoasa, n-am cuvinte să explic. Mai ales că am prins o vreme superbă, 15 grade în ianuarie, cu soare. Un alt loc minunat a fost Palazzo della Regione, adică un muzeu al regiunii Verona. Aici sunt expoziții periodice. Am prins o expoziție de picturi de prin secolele 18-19. Am rămas cu gura căscată la multe.
Cele mai minunate obiective au fost bisericile. Când intri și stai în mijlocul unei biserici catolice italiene te trec fiori pe șira spinării. Când te uiți în jurul tău și vezi o aglomerație de artă. Nu mai e vorba de religie, ci de artă. Nu știi unde să te uiți mai întâi. Statui, picturi. Sus, pe tavan, pe jos mozaic. În stânga statui aurite, in dreapta altare. Bisericile italiene sunt ca un muzeu. Și mereu mă simt, ca și în bisericile gotice sau luterane din Transilvania, atât de mic. Câtă putere avea biserica catolică în vremurile alea. Una dintre bisericile pe care le-am vizitat, nu mai știu exact care, fusese construită de-a lungul a două secole. E ceva WOW.
Biserica San Fermo e cea mai interesantă. În afară de biserica propriu zisă, deși catedrală ar fi un termen mai potrivit, există și o biserică subterană, de pe la 1.000 d.Hr. E foarte interesant să cobori pe o scară și să ajungi într-o clădire din piatră, făcută sub pământ, sub catedrala de la suprafață. Și acolo totul e extrem de vechi și te bagă într-o stare ciudată.
Ultima seară a fost și cea mai distractivă. La hostel venise și un francez, pe care l-am luat să vină cu noi la o bere și să ne cunoaștem. A fost extrem de distractiv, în sfârșit un element de noutate umană.
Vreau să fac o paranteză cu hostelurile. Hostelurile nu sunt doar locuri unde mergi pentru că e mai ieftin. Sunt locuri unde mergi și să cunoști oameni, alți oameni. Cultura hostelurilor este de socializare. Dacă mergi doar pentru că e ieftin nu o să te simți bine, cel mai probabil. O să strâmbi din nas pentru că tu ai crescut la Ritz.
Ghinion! Hostelurile sunt minunate, dacă faci parte din cultura lor. Așa și cu românii care pleacă la muncă în alte țări. Cum naibii să te integrezi într-o țară, când tu nu pleci pentru că-ți place cultura aia și vrei să faci parte din ea? Tu pleci doar să faci bani și să te întorci acasă. Și apoi se plâng că nu au fost acceptați. Sunt văzuți ca sezonierii care sunt.
În fine. Mi-am luat o cafea în Piața Erbe și am stat și m-am uitat la oameni. Să văd cum sunt italienii, cum se comportă, cum e viața lor. Atât cât puteam să văd din viața lor. Și mi-au plăcut. La cafeneaua la care eram am văzut un italian cu o cafea în față și ziarul L’Arena în fața ochilor. A trecut atât de mult timp de când nu am mai văzut așa un tablou frumos: o piață largă, oameni mergând relaxat, plimbându-și copiii și câinii, soare, clădiri vechi, terase, oameni stând la cafea și citind un ziar. Timpul parcă se oprise în loc.
Pe seară italienii se strângeau în Erbe și stăteau în picioare, lângă statuie, cu sticla de Aperol și pahare cu picior. Din nou, o imagine foarte drăguță. Relaxare. Pe străzi, plimbându-mă, am auzit de multe ori persoane vorbind în română. Încetineam pasul și mergeam în apropierea lor, pentru a auzi ce zic. Probabil că nu a fost foarte frumos din partea mea, dar eram curios despre ce vorbesc. Mai ales când ei cred că nimeni nu-i înțelege.
Un tip și o tipă. Vorbeau despre ce mobilă șmecheră și-au luat. Că are aia și aia și aialaltă. Am făcut pași rapizi și i-am depășit, amstecându-mă iar printre italieni, indieni, africani și turiști asiatici. La Arena din Verona i-am cunoscut, indirect, și pe Alice și Teo. Care se iubeau atât de mult încât nu s-au putut abține să nu-și scrie numele într-o inimioară, în nisipul din centrul arenei. Emoționant! Și nu, în Italia nu se fumează înăuntru. Iar eu, fumător fiind, sunt total de acord cu asta.
Urmează Bologna+Florența+Perugia la sfârșit de februarie. Doar eu și Porneală, cea ce va fi, cu siguranță, infinit mai bine. Și de data asta poate vom avea mai mult contact cu oamenii locului și cultura lor.