În urmă cu vreo două luni am dat de un weekend liber. Și n-aveam stare, nu mai eram obișnuit să stau, pur și simplu să stau. Trebuia să fac ceva, să văd alte locuri.
Așa că am făcut un plan cu Claudiu, care se întorcea de prin nordul țării. Am stabilit ca el să se oprească din drum în Brașov, eu să iau trenul și să ne întâlnim vineri noapte acolo. Toate bune și frumoase. Am ajuns în Gara de Nord și am descoperit și trenurile private.
Jumătate de preț și mai rapid. Perfect!
Am ajuns cu o durere îngrozitoare de cap, dar pregătit de lucruri mari. M-am suit într-un taxi de la gară până în Piața Sfatului. Taximetrul arăta vreo 20 de lei, pentru o plimbare de doar câțiva kilometri.
– Nu e cam mult?
– Păi nu ați văzut pe portieră? E tarif de noapte.
Greșeala mea. Bucureștean fiind, nu tind să mă țepuiesc cu taxiurile, ținând cont că le știu mizeriile și sunt mereu foarte atent. Dar, când părăsesc capitala, presupun că las garda jos. Bine, ar fi putut să mă atenționeze când m-am urcat că are tarif de noapte, dar presupun că asta ar însemna să am așteptări prea mari de la oameni.
Să nu ne enervăm pentru atâta lucru, putea fi mult mai rău. La recomandarea Alexandrei am mers cu Claudiu în Rockstadt. Foarte bun locul. Am avut parte acolo de o petrecere atât de sălbatică cum numai în Cluj sau prin alte țări am mai văzut.
A doua zi, după câteva ore de relaxare prin Brașov, am pornit spre Plaiu Nucului, locul de baștină al lui Claudiu, luând-o pe Valea Buzăului. Și așa am ajuns la o concluzie: județul Buzău este unul subestimat. Conține atât de multe frumuseți! Dar surpriza a fost plăcută.
Mă cam săturasem de Brașov. Dar a fost prima dată în mulți ani când chiar mi-a plăcut, am simțit ceva…altfel. Probabil dragostea mea tot mai mare pentru Transilvania. Am prins și momentul în care orchestra anunță, din Turnul Sfatului, ora 12.
Am mers pe un drum liniștit, pe Valea Buzăului, înconjurat de păduri în culori de toamnă. Toate nuanțele ruginii, galbene și arămii ne înconjurau calea. Și am ajuns la Barajul Siriu. Un loc care îți taie răsuflarea și unde ar fi perfect să te dai cu barca.
Mai departe am luat-o spre Vulcanii Noroioși, unde nu e nimic spectaculos. Ne-am oprit să mâncăm și am primit desertul din partea casei, mai exact de la o doamnă respectabilă. A fost un moment frumos. De genul „ăștia-s oamenii”. A urmat partea dubioasă, dar în final a fost o experiență interesantă.
Am luat-o, spre șoseaua care duce la Plaiu Nucului, pe niște drumuri petroliere. Ne-a prins noaptea în pădure, mergând cu 10 kilometri la oră pe niște cărări pline de gropi, care nu știam exact unde duc. Trecând pe lângă sonde de petrol, prin văi și peste dealuri, ascunși de păduri, am văzut o priveliște minunată.
La un moment dat am ajuns pe un vârf de munte, de unde se vedeau depresiunile în care erau case. Și în fiecare gol dintre munți se vedeau luminițe, luminițe. N-am cuvinte destule să descriu momentul ăla. Am ajuns până la urmă și la Plaiu Nucului.
Ce mișto este să ai o casă izolată, într-un sat pierdut de lume. Să ai în spatele tău pădurea și în curte toate animalele din lume. Am simțit liniște și pace acolo. A fost minunat. Am mai văzut niște lacuri și apoi ne-am întors spre București și am făcut pană pe drum. Și la întors vedeam panouri cu Victor Ponta din 100 în 100 de metri și mereu strigam, amândoi, muie, când le vedeam. Și muia noastră s-a adeverit, după cum istoria a notat deja.
The end.
