Prin iulie mă luase dorul de drum, așa că planificasem să văd bucata de Românie pe care nu o vizitasem încă – Timișoara, Arad, Oradea, Alba-Iulia.
Vorbind cu Claudiu, pe ultima sută de metri s-a hotărât să vină și el, așa că am putut să vedem mai multe locuri, grație minunatei invenții numite mașină.
Prima oprire – Timișoara. Claudiu a condus aproape fără oprire de la București până în Timișoara, fiind un erou, așa cum a fost de multe ori vara asta, la volan. Ca de obicei, în timp ce Claudiu încerca să ne țină în viață și să ne ducă la destinație, eu mă lăfăiam prin mașină, cu picioarele prin toate părțile, furând floarea soarelui de pe marginea drumului.
Ne-am cazat la Freeborn Hostel, un loc minunat pe care vi-l recomand cu căldură.
Raul, omul de acolo, este un tip extrem de prietenos și te ajută cu orice ai nevoie. Iar tradiția este, când ajungi la Freeborn Hostel, să dai pe gât un shot de palincă-horincă, ce o fi fost. După asta, m-a luat așa o căldură de bine și a fost exact ce trebuia pentru a pleca în explorarea orașului de pe Bega.
Timișoara a devenit orașul meu preferat. Asta înainte de a pleca în Apuseni și a lua iar pulsul Clujului. Nu știu de ce, poate din cauza oamenilor, a curățeniei, a parcurilor, a îndemnurilor publice la sport. Timișoara este un oraș minunat al României și ocupă locul doi în topul meu.
Un loc excelent pentru o bere este Cuib d’Arte, plin de oameni interesanți. Ce nu am înțeles la zona de vest este prezența crucilor imense de pe marginea șoselelor, din 500 în 500 de metri.
În Timișoara am dat și de o cafenea care avea politica de suspended coffee, așa că am luat și noi pentru cineva și am lăsat un mesaj pe panou.
Tot în orașul ăsta frumos a fost un moment ciudat, dar drăguț în sine. Eram în centru, care e în reconstrucție, e dezastru, când un bărbat ne cheamă la el. Mă ia de mână și mă trage și apoi mă întreabă dacă suntem străini, sau sârbi, sau români. Dacă nu știai, comunitatea sârbă din Banat este destul de mare. Dintr-o dată, începe să ne povestească istoria orașului, ce vestigii au găsit în timp ce săpau în centru pentru reconstrucție. Cum au venit turcii și au distrus totul.
„Să știți și voi la ce vă uitați“. Apoi dă mâna cu noi și pleacă. Hahha. A fost tare momentul. Bănățeni!
După ce am plecat din Timișoara cu zâmbetul pe buze, ne-am oprit în Arad – un oraș mult mai frumos decât mă așteptam. Clădiri vechi, catedrale cu îngeri îndreptați spre cer, lume liniștită, plimbându-se prin soarele de vară, cu înghețată în mână.
N-am petrecut mult timp în Arad și am plecat spre Oradea. Aici ne-a prins ploaia, dar nimic grav. Puțină apă nu avea cum să ne strice starea de spirit. Oradea a fost, de asemenea, o surpriză plăcută. Un oraș liniștit, cu străduțe înguste. N-am mai avut timp să oprim la Salina Turda și am ajuns în Alba Iulia.
Oh. Cea mai mare dezamăgire. Vestita cetate este renovată complet și de un alb, Alba Carolina, ca la spitalul de nebuni. Mie îmi plac clădirile care respiră istorie, cărămizile pe care le poți atinge și care te fac să simți că au trecut romanii pe acolo. Cetatea Alba Iulia pare ca și cum abia a fost construită. Definiția ar fi – un loc pentru turiști, nu pentru călători.
Partea cea mai bună a fost că puteai să închiriezi biciclete și să te plimbi prin șanțurile cetății. Iar cum eu abia învățasem să merg cu bicicleta, m-am distrat ceva și am și căzut ceva.
După Alba Iulia ne-am îndreptat spre Sarmizegetusa Regia. Peisajele de pe drum, din Munții Orăștiei, îți taie răsuflarea, ceva de vis. De înțeles de ce dacii și-au stabilit capitala acolo. Am ajuns prea târziu pentru a intra în complexul Regia, așa că am campat în apropiere, pe un câmp de iarbă, care mirosea divin și din care se auzea o simfonie a micro-cosmosului insectelor. Am făcut un foc de tabără la care am băut și am copt bere și am adormit pe izopren. M-am trezit dimineață în cort, după ce am dormit mai bine ca în toate paturile din lume.
Sarmizegetusa Regia este fosta capitală a Dacilor liberi. Locul este frumos, prin pădure, însă nimic foarte spectaculos. Niște ruine reconstruite. Totuși, mai bine decât la Sarmigetusa Ulpia Traiana (unde am ajuns două luni mai târziu), capitala Daciei Romane, unde chiar este plictisitor.
Între timp am vizitat și Castelul Huniazilor din Hunedoara, pe o ploaie măruntă, care te băga în atmosfera medievală. În curtea castelului există o fântănă cu o legendă interesantă, dar nu vă stric surpriza. Mergeți și o veți afla! Castelul pare rupt din „Game of Thrones”, iar partea cea mai mișto o reprezintă camerele de tortură. That’s some fucked up shit.
După toate astea ne-am îndreptat spre Sibiu, locul unde lectura a mers cel mai bine. O terasă liniștită în Piața Mare, cu cafea și țigări și Henry Miller. Ce senzație de bine a fost în momentul ăla. M-am cățărat în Turnul Sfatului și am văzut orașul de sus. Ce nu știam eu pe atunci e că primarul Sibiului va deveni, ceva luni mai târziu, președintele României. Sibiul are și el un pod cu lacăte, unde îndrăgostiții își imortalizează iubire. Unul dintre lacăte avea și un inel, presupun că finalul acelei povești nu a fost tocmai fericit. Am inchiriat bicicletă și în Sibiu, dar era prea aglomerat pentru un începător ca mine, așa că am făcut o pauză în favoarea unui Paulaner.
Și cam asta a fost tot. O săptămână de plimbat prin părțile frumoase ale României. Și a fost absolut minunat.
