Am ajuns în Cluj pe o ploaie fantastică. Cerul era negru, dar eu încă eram în călătorie. Și lipsa de prea multe blocuri înalte și lipsite de culori îmi amplifica sentimentul că lucruri frumoase se vor petrece în continuare.
Am coborât din autocar și am sărit într-un taxi, care m-a dus la Alexandra, proaspăt mutată în Cluj, la master. În prima seară ne-am amețit la ea și apoi am ieșit în oraș să mă văd cu un om, cu un străin. Am cutreierat mai multe baruri, multe nu știu nici acum cum se cheamă, dar în toate m-am simțit bine. A contat mult compania, nu mă așteptam să ne înțelegem atât de bine.
Trebuia să stau în Cluj doar vreo două zile, dar am stat o săptămână până la urmă. Cam atât de bine a fost. Era a treia oară când vizitam orașul de pe Șomeș, dar a fost prima dată când am stat atât de mult și când am luat contactat cu adevărat cu localnicii. M-am simțit bine în orașul ăsta, ca acasă. Sentiment pe care nu l-am avut nicăieri, doar într-o oarecare proporție în Timișoara.
Am explorat cu Alexandra Grădina Botanică, am privit orașul de sus, de pe Cetățuie, am fost la Samsara și ne-am lăsat purtați într-o realitate paralelă. Am avut parte de petreceri haotice și lipsite de inhibiții în Flying Circus și în Janis.
Mi-am petrecut zilele în Zorki bând bere și fumând și citind. Un tip m-a văzut citind și mi-a făcut cinste cu o bere, pentru că citesc. A fost bună, cu gust de victorie. Am mâncat la cantina socială de pe Memo 10 și a fost perfect.
Am descoperit, pe Cetățuie, locul absolut perfect din orașele acestei țări pentru citit. Nu vi-l zic, e doar al meu. Oricine merge în Cluj trebuie, absolut neapărat, să bea un ceai și să fumeze o narghilea la Samsara. Încă sunt sub influența acelui loc.
Am cunoscut oameni frumoși, care și-au lăsat amprenta asupra mea. Și asta e mișto, atât pentru ei, cât și pentru mine. Oricât de departe ar pleca un om, chiar dacă ar muri și chiar dacă ar fugi din viața ta, rămășițe din el rămân mereu vii în tine. Ca și cum trăiește și prin tine.
Și mereu când îi invoci memoria și momentele împreună, prinde iar viață. Și e independent de el, ești doar tu. Și de asta încerc să las urme frumoase în viața altora. Să-și amintească de mine cu zâmbete, nu cu regret.
Și Alexandra mi-a lăsat mesaje, când pleca și mă închidea în casă. Și alt om mi-a scris în agenda în care-mi notez frumusețile din călătoriile mele sălbatice.
Și în Janis am ascultat Parov Stelar și Angus and Julia Stone și am fost uimit. Și absolut toate barurile din Cluj sunt super, cu băutură ieftină și tot felul de jocuri și personal tănâr și zâmbitor. Și oamenii sunt calzi și mai buni. Și Ardeal! Aș fi vrut să nu mai plec de acolo, să mă transpun și să opresc timpul și să îmi sădesc rădăcini în Piața Unirii.
M-am simțit acasă în Cluj. Și, din cauza asta, când am ajuns în București, am fumat o țigară și am băut o sticlă de vin. Și m-am gândit. Eu ce fac? Eu ce fac cu viața mea? De ce nu? Ce mă reține? Ce mă reține când tot ce am iubit s-a aflat la o distanță imensă, apoi la doar câțiva metri, și acum la o distanță mai mare ca niciodată, dar tot aproape?
Ce fac eu aici? De ce să nu îmi las viața să mă poarte acolo unde duce drumul? Și am luat o decizie importantă, poate cea mai mare aventură. Și eu iau decizii pripite și impulsive, câteodată. Se poate să fie. Dar foarte rar le regret, le privesc ca pe lecții de viață. Ca pe ceva ce trebuia să fac pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajung.
Pentru mine, Clujul e mai mult un sentiment, decât un oraș. Mai mult o stare de bine, decât un loc.
Și aici s-a încheiat călătoria mea, cu multe concluzii:
– eu nu sunt turist, sunt călător. Și îmi place că de o vreme lumea mă strigă călătorule și se uită la Into the Wild și spune că mă regăsesc acolo.
– eu nu merg la munte, ci pe munte. Și-mi place că oamenii îmi dau link-uri cu tot felul de locuri unde să merg și văd chestii mișto și îmi spun că parcă aș fi eu.
– călătoria asta prin munti de unul singur mi-a testat limitele, ceea ce îmi și doream. Și am descoperit că sunt mai puternic, mai independent și mai descurcăreț decât credeam.
– îmi place că s-au adunat oamenii care-mi spun mereu că ce om fain sunt. Sunt un om fain. Și nu e lipsă de modestie, e doar o autoevaluare realistă. Mi se pare o lipsă de inteligență să te supraestimezi sau să te subestimezi. Dacă nici tu nu crezi că ești ce ești și nu ai încredere în forțele proprii, nimeni nu va avea.
– am văzut atâtea locuri care mi-au lărgit orizontul, atâția oameni care, într-un fel sau altul, m-au făcut mai bun.
– am învățat să nu mai generalizez. România este o țară minunată, cu oameni frumoși. Doar că există anumite zone unde nu este chiar așa minunat: sud-estul țării + Moldova.
Plecarea din Cluj spre București a fost cu peripeții. Pentru prima dată, am postat pe carpooling și am venit cu cineva de acolo pe drum. A fost prima și ultima dată când am mers cu un camionagiu/curier. Nu recomand nimănui.
