S-a făcut dimineață și plănuiam să o iau pe un drum forestier, vreo 20 de kilometri, până în Arieșeni, care se afla aproape de destinația mea, Gârda de Sus. Din lipsă de timp, am fost forțat să tai de pe traseu partea vestică a Apusenilor + Groapa Ruginoasă și tot ce e pe lângă ea.
M-am dus să-l întreb pe cabanier încă o dată de drumul forestier spre Arieșeni, când mama lui, bucătăreasa de la cabană, intervine și-mi sugerează să îi întreb pe oamenii ăia, arată cu degetul către un cuplu pe la 60 de ani, dacă mă iau cu ei, că pleacă și ei acum. Zis și făcut. Întreb, ei zic că merg la Sudrigiu și că mă iau și pe mine.
Problematic. Eu eram la 20 de kilometri de destinația mea, Sudrigiu era la 70 de kilometri distanță de Gârda de Sus. Însă, m-am gândit că măcar ies la Drumul Național, iar de acolo totul e mai ușor. Mă urc în mașina oamenilor, un SUV Volvo, și plecăm. Pe drum, femeia mă întreabă dacă am văzut Peștera Urșilor. Îi spun că era în plan, dar din diverse motive nu mai apuc să ajung.
– Te lăsăm noi la Peștera Urșilor, dacă vrei. E la 8 kilometri de Sudrigiu.
După ce m-am gândit o vreme, am zis fuck it. Iar mă îndepărtez de unde îmi propun să ajung, dar măcar văd ceva ce-mi doream să văd. Ce se poate întâmpla. Totodată, oamenii ăștia îmi sugereaza să vizitez și Muzeul Etnografic din Chișcău, satul unde este peștera.
Ajungând la o intersecție de drumuri, de unde se făceau cei 8 kilometri până în Chișcău, bărbatul mă întreabă:
– Te lăsăm aici?
– Ei da! Vrei să îl prindă amiaza până ajunge? Îl ducem până acolo!, intervine soția lui.
Eu mă pregăteam să zic da, să mă lase acolo. Dar când am auzit-o, îmi venea să o pup pe frunte. Și așa și-au ieșit 16 kilometri din drum ca să mă lase lângă Peștera Urșilor. Ne luăm la revedere, mulțumiri, sănătate și intru la muzeu. Nu mă așteptam să fie atât de mișto. Nu e doar un muzeu etnografic, ci mai degrabă o colecție de lucruri vechi, de tot felul. Intrarea este gratis.
.JPG)
După ce m-am plimbat o vreme pe aici, m-am dus spre peșteră. Șoc și groază. Nu am văzut în viața mea ceva mai turistic de atât. Totul amenajat, cu o clădire de beton care are o ușă, prin care intri în peșteră. Biletul 20 RON, bar în clădire, Izvorul Minunilor. Bleax. Aveam pălăria de paie pe cap, ține minte asta, și noroi pe bocanci, pe pantaloni, pe tricou. Rucsacul îl lăsasem la muzeu, să nu mă car cu el peste tot. Plin de turiști în cămașă și vestă, mirosind frumos a oraș.
Din fericire, peștera în sine salvează spectacolul grotesc din afara ei. Sunt sute de stalactite și stalagmite pe toată lungimea ei, care este respectabilă. La final, poți să vezi și un schelet de urs reconstituit. De ce se cheamă Peștera Urșilor? Pentru că era un adăpost pentru urși, câteva sute rămânând blocați și murind în ea.
Când a fost descoperită, înăuntru au găsit oasele tuturor urșilor care nu au mai reușit să iasă. Totul bine și frumos, plec spre muzeu, îmi iau rucsacul în spate și mă pun la autostop. Nu oprește nimeni. Fuck it, o iau pe jos. Aveam de mers vreo 8 kilometri până la intersecția unor drumuri și abia apoi intram pe DN, de unde mai aveam vreo 8 kilometri până în Sudrigiu.
Am mers vreo 5-6 kilometri pe jos, m-am oprit la un magazin sătesc. Am mâncat și m-am relaxat. M-am gândit că, în cel mai rău caz, trântesc cortul pe undeva și aia e. O iau iar la pas și, fericire, în sfârșit mă ia cineva. Un bărbat cu soția și copilul în spate. Mi-a povestit că el a fost șef la Peștera Urșilor, până să o concesioneze frații Micula, moment în care și-a dat demisia. Interesant în România cum o peșteră poate deveni proprietate privată. Mi-a sugerat să văd Peștera Meziad și încă una, ambele în zonă, care ar fi mult mult mai frumoase decât Peștera Urșilor.
M-a lăsat la o intersecție de drumuri, de unde trebuia să o iau spre Ștei. De aici m-a luat o doamnă, cu soțul ei. Bărbatul mi-a povestit că era paralizat, de la un accident vascular, și că a fost șofer de meserie. A condus zeci de ani fără niciun incident. Dar acum, ce să-i faci…Pe măsură ce mergeam, îmi arată toate clădirile industriale căzute în paragină și îmi explica cum s-a dus naibii toată industria din Bihor. M-au lăsat la Lunca, de unde începea DN75, pe lângă Parcul Natural Apuseni,
Măcar am ajuns la drumul care mă duce spre Gârda de Sus și am văzut și încă două chestii pe care, de dimineață, nu știam că le voi vedea. Plus experiențe cu oameni. Am luat o decizie bună când am acceptat sugestia oamenilor cu Volvo.
De aici mai departe m-a luat un bărbat cu o Dacie, care își avea cele două fiice în spate. Le lua de la școală. E complicat în Apuseni cu școlile, e nevoie de navetă, etc. M-a dus 4 kilometri, până în Câmpani (a nu se confunda cu Câmpeni, sunt la capete opuse ale DN 75), unde stătea el. A refuzat banii pe care i-am oferit.
După atâtea drumuri, tot mai aveam 60 de kilometri până la destinație. Am tras aer în piept, am privit soarele și m-am simțit în viață. Ce experiențe minunate. Să nu știi unde vei fi peste o oră, ce se va întâmpla. Am rulat o țigară și am întins degetul la dreapta. Timp de vreo 40 de minute, nu a oprit nimeni. Era vreo 16:30 ceasul.
Și apoi a apărut Skoda veseliei – o Skoda a venit din sens invers, șoferul a ieșit din mașină, a deschis portbagajul și m-a întrebat unde merg.
– În Gârda de Sus.
– Noi mergem în Arieșeni, dacă ne spui unde e Gârda de Sus, te lăsăm și pe tine.
– E foarte bine Arieșeni, de acolo mai sunt câțiva kilometri până la Gârda.
Îmi arunc rucsacul în portbagaj și începem să vorbim. Se pare că oamenii ăștia doi, Denis și soția lui – erau în luna de miere, basarabeni stabiliți în Sibiu – mă cunoșteau.
– Să știi că noi nu luăm autostopiști.
– Păi și cum m-ați luat pe mine?
– Am trecut pe lângă tine când făceai autostopul și te-am recunoscut după pălărie, te-am văzut la Peștera Urșilor. Am vorbit cu soția și am decis să ne întoarcem după tine. Te-am recunoscut de acolo, altfel, sincer îți zic, nu te luam.
Pălăria de paie, cumpărată dintr-o piață din Sarajevo, m-a dus, ca prin magie, 60 de kilometri până în Gârda de Sus. Parcă soarele era și mai cald și lumina se răsfrângea din sticla geamului mașinii pe obrajii mei. Ce bine se rezolvă toate când nu te stresezi.
Ei doi nu știau foarte bine unde vor să meargă. Voiau să rămână în Arieșeni și să meargă a doua zi la Peștera Scărișoara. Le-am spus că peștera asta e în Gârda de Sus și că știu eu niște pensiuni decente în Gârda. Așa se face că nu s-au mai oprit în Arieșeni, ci am mers cu toții în Gârda de Sus. S-au cazat la pensiunea de peste drum de cabana mea și, pe seară, ne-am văzut toți trei la cină.
Domnul Nicu, cabanierul din Gârda, i-a primit și pe basarabenii care m-au salvat la focul de tabără de la noi și am stat vreo 7-8 persoane la povești de munte, cu flăcări luminând noaptea și cu vin vechi. Mi-am luat la revedere de la ei, promițând să le dau un telefon când mai ajung prin Sibiu.
La pensiunea la care au stat ei doi am dat iar de fetița din primele zile, când am ajuns în Gârda de Sus la începutul călătoriei. Acum eram la final. Dar ea, tot acolo. Cu buza umflată. Fusese la cules de mure și a dat cu fățuca de pământ.
Am avut parte de o vreme minunată cât am fost pe drumuri, acum urmau trei nopți de relaxare la cabana din Gârda de Sus. Și, după ce am ajuns aici, a început și vremea mohorâtă, cu ploi de munte și frig. M-am sincronizat la fix cu norii. După prima zi, domnul Nicu mi-a zis așa: “Silviu, eu deja te consider de-al casei. Fă ce vrei, ia ce vrei, nu-mi mai spune. Spune-mi din timp doar când vrei să mânânci, că tu ai un meniu mai special“.
Totodată, mi-a spus că sunt de admirat pentru aventurile în care mă bag. Și că, și el, ca și mine, obișnuia să plece singur. Au urmat zile liniștite, cu mâncare naturală de munte, cu citit și cu jucat remi până noaptea târziu. Cu râsete și relaxare. La cabană eram doar eu cu el, plus o fată și un băiat din Alba. Fata fiind nepoata cabanierului.
Seara mâncam toți împreună și sentimentul pe care l-am avut, în astea trei zile, a fost că eram ca o mică familie, doar noi acolo, rupți de lume și de altcineva. Cei doi tineri, Liviu și Bianca, au mers cu mașina să viziteze Izbucul Tăuzului și m-au luat și pe mine. Eu încercasem să-l văd la începutul călătoriei, dar nu găsisem drumul. Cum ziceam, marcajele din Apuseni sunt de toată jena.
Izbucul Tăuzului e ceva fenomenal și, totodată, locul unde un scafandru polonez s-a înecat, în 2002, probabil fascinat de frumusețea din adâncuri. După asta am mers și la Cotețul Dobreștilor, pe unde ne-am băgat într-o deschizătură îngustă în munte și am explorat o mică peșteră. A trebuit să ne târâm pe burtă, dar a meritat.
Și în armonia și relaxarea deplină de la cabană, am și alergat non-stop un câine, pe Haiduc. Câinele, încă pui, al cabanierului, care avea câteva jucării, ca niște discuri, după care fugea de nebun și pe care nu voia să le mai dea înapoi. Nu știu cum de am noroc să dau de oameni atât de mișto. Karma.
Dar visul frumos s-a terminat și am luat autocarul spre Cluj. Am simțit că las familie în urmă, nu un loc și un om unde doar am stat câteva nopți. Sper să mă întorc cât mai curând acolo. Să nu mai zic de momentul în care i-am cerut domnului Nicu o cârpă să-mi curăț puțin bocancii și el mi i-a luat din mână și mi i-a dus curați cinci minute mai târziu. Mai că m-am simțit stânjenit de atâta bunătate 🙂
