Marea Aventură Apuseană – Partea a cincea

Am strâns cortul, ud leoarcă și am luat-o la pas spre Casa de Piatră. Pe drum am dat de o bătrână care mergea cu vacile la păscut. Am întrebat-o cât mai e până la destinație și mi-a răspuns că 2-3 kilometri. Să nu vă bazați niciodată pe moți la aproximat distanțe. Sunt oameni buni, se pricep mai bine decât MAI-ul să salveze oameni prăbușiți cu avionul în munți, dar nu știu să aproximeze distanțe.

A fost și ea uimită de faptul că am ales să cutreier munții de unul singur.

Merg și merg și oprește un bărbat cu o Dacie. Se oferă să mă ducă câțiva kilometri până la o intersecție, unde el trebuia să meargă spre alt sat. Ah, ce bine. Oameni! Mi-am aruncat rucsacul și bățul în spate și i-am dat bătaie. După ce am coborât, am mai mers vreo 20 de minute.

Ei bine, Casa de Piatră nu este un cătun. Arată ca o stațiune exclusivistă. Casele par de oameni bogați. Însă peisajul este într-adevăr minunat. Neavând ce mare lucru să fac pe acolo, am continuat traseul cu intenția de a ajunge la Cetățile Ponorului.

Prima oprire pe drum – Peștera Coiba Mare. Am avut un sentiment de vagă neliniște când am intrat singur în imensitatea aia, dar mi-am zis fuck it! Ce se poate întâmpla. Totuși, nu m-am dus foarte departe. La intrare erau amplasate avertismente vis-a-vis de lilieci. Bine, liliecii nu-ți fac nimic, dar mai aveam drum în față. Așa că am explorat foarte puțin din peșteră.

Am mers o vreme pe lângă Cheile Gârdișoarei sau Ordâncușei. Naiba mai știe. După un urcuș constant, am trecut de o stână. Bine că patrupezii erau legați în lanț, oameni lipsă.

Și am ajuns într-o șa, înconjurată de piscuri muntoase. Și marcajele au dispărut. Am rătăcit în peisajul din poza de mai jos timp de 40 de minute.

M-am enervat, m-am speriat și m-am calmat. În cel mai rău caz puneam cortul sau stăteam la stână. Faza e că eram la altitudine destul de mare și era cam frig, vântul își făcea și el de cap. După ce am făcut mai multe bucle și m-am avântat pe drumuri greșite, am luat o decizie înțeleaptă.

Ce face rațiunea din om, după ce trece căldura impulsului emoțional. M-am pus în fund, am fumat o țigară, m-am panicat că aud ursul și am hotărât să mă întorc pe unde am venit. Și uite așa am redescoperit marcajul. Pe o piatră amărâtă, 70% șters. God damn it. E greu să nu te rătăcești aici! Iar continuarea traseului până la șosea a fost la fel de greu de găsit.

Totul bine în final. Doar că n-am ajuns la Cetățile Ponorului, ci la Padiș. M-am scărpinat în cap ca în filmele cu Stan și Bran, am ridicat din umeri și am zis asta e. Oricum voiam să văd și Padișul. Dezamăgire totală. Stațiune turistică, totul turistic. Bleax. M-am gândit să mă cazez aici.

Am întrebat la o tanti care mi-a spus că o cameră are patru paturi și costă 120 RON. Dar pentru că sunt doar eu, mi-o dă cu 50 RON. Nu prea înțeleg matematica asta. 4=120 și 1=50.

Cea mai mișto chestie din Padiș – câinele ăsta lățos

I-am zâmbit ironic, i-am zis mulțumesc și am decis să mai caut. Mă amuză oamenii ăștia care stau cu camerele goale și tot ei fac pe dificilii. No, treaba ei. Pentru mine totul a decurs bine în final. Nu am mai găsit nimic de cazat, Padișul oricum mi s-a părut groaznic și am văzut și indicatorul spre Cetățile Ponorului. O oră de mers. Perfect, o iau încolo. Știam că e și o cabană, totul bine.

Și am dat iar de Claudiu, de la Peștera lui Ionele. Am sporovăit zece minute, am fumat o țigară și am luat-o pe drum spre Cetăți. După un traseu ușurel, am ajuns la cabană. Însă, asta nu era ca cea din Izvoarele, ci era modernizată și cu prețuri mai măricele. Din nou, bugetul estimat de mine a fost dat peste cap.

Dar nu prea aveam de ales, așa că am rămas aici. Am ajuns pe la cinci seara și urma să stau două nopți. Am dormit și a doua zi am lăsat mare parte din bagaj la cabană. Am luat la mine rucsacul cu doar un hanorac, o lanternă, chestii de supraviețuire, niște mâncare și apă. Cabanierul a cam strâmbat din nas când i-am zis că vreau să fac și Cetățile Ponorului și Circuitul Galbenei, adică vreo 12 ore de traseu cumulat, în aceiași zi.

Ce știe el. Așa că am plecat spre Cetăți. Traseul fix dinainte de Cetăți implică nițel alpinism, există plăci pe care scrie că doar turiștii experimentați ar trebui să continue. Nu-i chiar așa, e destul de simplu și de distractiv. Iar Cetățile Ponorului în sine oferă o priveliște perfectă.

Imediat după am continuat pe Circuitul Galbenei. Prima oprire – Izbucul Galbenei, mișto treaba. A doua oprire – Poiana Florilor, poiana fără nicio floare. A treia oprire – Cheile Galbenei, cea mai tare chestie ever!

La Cheile Galbenei se merge pe deasupra cursului apei, suspendat pe bare și lanțuri. Alpinism și cățărare pe stâncă. În anumite momente, te ții doar în mâini de bare. Frumusețea e de nedescris. Și aventura și modul în care îți testezi limitele. Și momentele când te ții de bară și îți ridici doar din brațe întreaga greutate a corpului și simți cum toți mușchii îți sunt în tensiune. Minunate sentimente.

Și Cheile Galbenei se termină într-o altă frumusețe – Cascada Evantai.

După ce am terminat traseul, am hotărât să nu mai merg spre Peștera Focul Viu. Aș fi vrut, dar marcajele mă dădeau peste cap. Plus că, simțeam ceva oboseală acumulată din ultimele zile. De la Cheile Galbenei scria că o iei prin Poiana Florilor spre Focul Viu. Însă, în Poiana Florilor exista indicator spre toate obiectivele, cu excepția Focului Viu. Because fuck logic!

Așa că urcam spre Cetățile Ponorului înapoi când dau de….așa e, de Claudiu. A treia oară. După mai multe discuții și negocieri, m-am lăsat convins să îl aștept să facă și el Cheile Galbenei și să mergem împreună spre Focul Viu. Mergând spre peșteră, am greșit drumul și am făcut vreo opt kilometri degeaba. Resurse prețioase de energie irosite.

Când am descoperit drumul corect, era un urcuș constant, la inclinație destul de mare. Și am urcat și am urcat și am urcat. Și au fost singurele momente când am simțit că picioarele mă lasă. Mă opream din 20 în 20 de metri. Ce l-am mai blestemat în gând pe Claudiu. Toate zilele trecute, cât timp m-am bazat doar pe mine și mi-am luat propriile decizii, a fost totul bine. Acum, când m-am luat după altcineva, se duce totul dracului.

Cât chin a fost drumul până la Focul Viu. Și nu se mai termina. Norocul și deșteptăciunea mea – mierea pe care o aveam în rucsac. Ea mi-a dat energia de a duce drumul până la capăt, altfel aș fi rămas blocat undeva.

No, într-un final am ajuns la Focul Viu. E o peșteră destul de tristă dacă nu prinzi momentul pentru care e renumită. Adică momentul când trece Soarele peste gaura din tavan și razele sunt proiectate pe ghețar. Iluzia este că ghețarul este în flăcări – de aici numele Peștera Focul Viu.

Dar aventurile nu s-au terminat aici. Bucuroși că am ajuns la Focul Viu și că de acum e doar de coborât, am plecat cu zâmbetul pe buze. Până când am dat de o răscruce. Noi mergeam pe Punctul Galben și am dat de o intersecție cu trei direcții, toate fiind semnalizate cu Punct Galben. Ia si alege. Era aproape sase seara, adică se întuneca și noi eram încă în pădure, la ceva distanța de destinația Glăvoi, la 1,7 kilometri de cabana mea.

Am stat în intersecția aia vreo 20 de minute încercând să ne dăm seama care e direcția bună. Am blestemat toți angajații responsabili de marcaje. Noi trebuia să mergem pe Punctul Galben către ceva, pentru a ajunge undeva. Ar fi putut să pună și ei niște plăci cu direcțiile și unde duc, mai ales dacă toate sunt parte din același traseu. Și aici au fost câteva momente nașpa. Și singurul moment când psihicul a fost aproape să cedeze, iar asta ar fi fost devastator.

Din fericire, am ales direcția corectă și am ajuns la Glăvoi, unde am băut o bere cu Claudiu de bucurie că aventurile s-au terminat cu bine. Glăvoi, cunoscut și drept Grajduri, e un camping neamenajat foarte mișto. E o câmpie largă și verde, unde își are și Salvamontul postul. Există și un magazinaș cu una alta, ba un Snickers, ba un Ursus.

Mi-am luat la revedere de la Claudiu, omul cu care m-am întâlnit accidental de trei ori în decurs de cinci zile, și am plecat spre cabană. Când am ajuns, i-am povestit cabanierului frustrările mele cu marcajele. S-a uitat la mine și mi-a zis că uneori trebuie să fii și cercetaș. Aici chiar m-a enervat. Când te prinde noaptea și 0 grade în pădure, tu ești în haine de vară și nu știi unde te afli și pe unde să o iei să ajungi undeva, fix de cercetaș îți arde.

În Apuseni e foarte ușor să te pierzi, dar nu (doar) din vina ta. Totul este făcut atât de prost încât ei parcă vor să te rătăcești. M-am uitat la el, l-am înjurat în gând și m-am dus la somn. Ce zi plină de aventuri a fost asta!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *