M-am dus la magazin să cumpăr niște fructe&co și așteptam la coadă. Când mi-a venit rândul, vânzătoarea mi-a spus că “am crezut că ești străin, nu ai față de român. Tocmai mă pregăteam să vorbesc prin semne“.
Mi-a amintit de femeia din Corbu căreia i-am spus bună ziua, iar replica ei a fost “sprechen Sie deutsch“?
Nu e super-apple (pentru cunoscători), dar e super-nectarine!
La cabană mai erau câteva persoane, cu vârste de peste 50 de ani, prieteni de-ai cabanierului, domnul Nicu, și ai soției sale. Am uitat cum o chema pe ea. Am stat în foișor și am citit, iar pe seară am fost invitat la focul de tabără. Cabanierul are niște vin vechi pe care-l ține în butoaie de ceva ani. Mmmm, ce gust bun avea.
Am făcut conversație politicoasă cu oamenii, moment la care unul dintre bărbați mi-a spus că nu e bine să merg singur pe munte. Că e periculos. Imediat soția lui i-a sărit în cap: “ai zis că nu o să începi cu sfaturi, lasă băiatul în pace. Știe el“. Mi-au zis povești cu urși din tinerețea lor, cum mergeau și ei pe munte și tot felul de alte amintiri.
Le-am explicat că nu suport oamenii slabi sau oamenii care se plâng. Care nu țin ritmul cu mine. Mi-au urat să-mi găsesc un partener sau o parteneră de călătorie. Dificil, am multe criterii care trebuie îndeplinite. Dar cine știe, poate cândva. Oricum, îmi plac aventurile de unul singur. Sunt mai interesante.
Domnul Nicu și-a făcut la cabană o crescătorie de pești, cu niște șanțuri de apă care merg în jurul unui foișor. Soția lui ne-a povestit cum, într-o iarnă, a alunecat și a căzut în șanț. Apa îi venea până la gât și nu putea să iasă din cauză că râdea atât de tare, iar apa era mai călduță decât afară. Fiind apă curgătoare, vine de pe munte, nu îngheață.
Cabanierul a venit în fugă să vadă ce s-a întâmplat și a găsit-o în apă până la gât și având o criză de râs. M-a amuzat mult povestea asta, mai ales felul în care o spunea.
Cabana asta pare o bucată ruptă din visul meu de viață. Din viața simplă enunțată de Thoreau și din fericirea de familie a lui Tolstoi. Aici, la cabana asta, timpul parcă trece mai încet și fericirea parcă se strecoară mai ușor printre crăpăturile pereților.
Eu visez la o căsuță cochetă pe lângă un munte. Cu o cameră plină de cărți, cu un cal pe care să-l călăresc prin pădure, cu un Labrador sau un Golden Retriever cu care să alerg prin curtea plină de iarbă, cu iepuri care să-mi țopăie în poală. Cu o femeie cu suflet cald și minte ageră. Și poate cu niște prichindei frumoși, unul adoptat, care să împlinească visul.
“I have lived through much, and now I think I have found what is needed for happiness. A quiet secluded life in the country, with the possibility of being useful to people to whom it is easy to do good, and who are not accustomed to have it done to them; then work which one hopes may be of some use; then rest, nature, books, music, love for one’s neighbor—such is my idea of happiness. And then, on top of all that, you for a mate, and children perhaps—what can more the heart of man desire?”
Am părăsit cabana fericirii, cu direcția Peștera Poarta lui Ionele, Peștera Scărișoara și apoi traseul spre Casa de Piatră. I-am promis cabanierului că mă voi opri la întoarcere măcar o seară la el. Mi-a cerut numele și numărul de telefon, în caz de orice.
Așa că am plecat și am ajuns la Ionele. Aici am mai dat de un tip, pe la vreo 35 de ani, Claudiu, care voia și el să viziteze peștera. Aveam să mă mai întâlnesc cu el de câteva ori și să avem parte de aventuri împreună.
Ghidul de la peșteră ne-a deschis și ne-a dat chitanțe pentru taxa plătită. Claudiu i-a spus că la puține peșteri ți se dă chitanță. “Patronul zgârcit face hoțul cinstit“, a spus ghidul, care ne-a povestit că are un salariu de vreo 800 RON, iar asta datorită faptului că are peste 20 de ani de vechime. Ne-a mai spus ca al lui coleg, de la Scărișoara, are și mai puțin. Asta aveam să văd în faptul că i-am plătit și nu am primit chitanță.
Uman vorbind, nu-i pot condamna pe oamenii ăștia. La câți bani se fac din peșteri precum Scărișoara, salariul primit e o bătaie de joc.
Am aflat legenda lui Ionele și de ce a fost botezată peștera după el și am luat-o la pas spre Scărișoara. Pe drum, o capră s-a îndrăgostit de mine. După ce am râs inițial, nu mai reușeam să scap de ea. Mergând spre Scărișoara, am ratat traseul prin pădure, așa că am întrebat pe cineva pe unde să o iau.
Mi-a indicat drumul pentru mașini și mi-a spus că, dacă vreau să scurtez vreo doi kilometri, să o iau pe deal în sus, că e o cărare. No bine. Păi, nu o să mai fac asta niciodată. Am urcat de mi-am dat sufletul, dar măcar am avut parte de niște peisaje superbe. Și ghice ce, când am ajuns pe șosea, tot de urcuș am dat. Serpentine până la Scărișoara. A fost o parte destul de grea a drumului, dar optimismul a rezistat.
Scărișoara nu m-a impresionat cu nimic. Nu înțeleg de unde atâta vâlvă. Adică, e drăguță, dar am văzut peșteri mai puțin cunoscute și mult mai frumoase. Check!
Am continuat pe traseu spre cătunul Casa de Piatră, unde ar trebui să fie doar 20 de familii, într-o șa dintre vârfuri de munte, care nu vor să părăsească zona, îndrăgostite de frumusețea ei. Traseul spre Casa de Piatră este minunat, nu apuci să te plictisești.
Urci, cobori, iar urci, iar cobori. La un moment dat, urci pe un vârf de munte, însă vegetația e atât de mare încât pare că nu a mai trecut nimeni pe acolo de ani de zile. Plus bolovanii de care te împiedici, din cauză că-s acoperiți de vegetație. Bucata asta de traseu e foarte îngustă. Dacă te împiedici de bolovan și cazi în gol, îți cam rupi una alta.
A fost singura zi când am prins puțină ploaie, dar nu aș numi-o ploaie. A fost o mocănească de o oră. Am pus pelerina de ploaie și am mers înainte, întâlnind și niște cai care veneau de la pășunat. Au grăbit pasul când m-au văzut.
Se făcea seară și nu mai aveam șanse să ajung la Casa de Piatră la timp, așa că am pus cortul strategic pe pajistea de lângă drum. Partea bună e că pajistea era la vreo 3-4 metri sub nivelul drumului și, astfel, dinspre nord aveam barieră de protecție împotriva vântului. În apropiere era un râu și după el o pădure. Deci, și dinspre sud eram protejat de vânt. Dinspre est și vest, nu prea, dar era suficient.
Am găsit aici absolut tot ce-mi trebuia. Și ce descoperire fericită a fost. Lângă râu erau multe crengi de brad deja rupte, excelente pentru a aprinde focul și pentru a face jar. De asemenea, am găsit o buturugă de pus curul și mai multe lemne strânse deja. Am luat pietre din râu, am făcut o vatră și am pregătit totul pentru când se va face întuneric.
Am mai citit din Saramago, am mai mâncat o smochină și apoi am dat drumul la foc. Karma mă iubește, dar și eu sunt bun cu ea și cu lumea din jurul meu. Mai plauzibilă decât existența unui Dumnezeu îmi pare existența unei energii a lumii, tradusă prin “what you give is what you get“. Și eu am parte aproape doar de întâmplări frumoase.
Și flăcările s-au ridicat în toată măreția lor și mă simțeam ca un Prometeu al Apusenilor. Și apoi ego-ul meu a avut de suferit. Am auzit mișcări prin apă, poate era doar imaginația mea. Mi s-a părut că aud ursul trecând râul și venind spre mine. Așa că am început să cânt. E o metodă bună de a-ți face cunoscută prezența, iar ei în general te evită. De foc nu se apropie niciodată. Am încropit niște versuri de genul “nu mi-e frică, nu mi-e frică, fii urs de treabăăăă și du-te la mureeeeeeee“, pe care le cântam.
Am avut nevoie de curaj pentru călătoria asta de unul singur, dar asta nu înseamnă că nu mi-a fost frică înaintea ei și pe decursul ei. Înseamnă doar că nu am lăsat frica să-mi fure o dorință și o experiență de viață.
Ursul nu a apărut, nici nu cred că a fost vreun urs, așa că m-am băgat în cort și somn. M-am trezit de câteva ori în cursul nopții, m-am învelit mai bine în sacul de dormit și s-a făcut dimineață. Nu a fost foarte frig peste noapte, decent, însă umezeala dimineții te distruge psihic.
Când absolut totul e ud, cortul pe dinafară leoarcă, orice ai scoate din cort se udă imediat. Combinația frig-umezeală te distruge. Și, din cauza asta, nu aveam să mai pun cortul în nicio zi până la finalul călătoriei.
Eu nu suport umezeala!
