“…fuck what they are saying, my mind is made up”
Așa că am rămas singur în Târgu Jiu și m-am dus să mânânc. La restaurantul – terasă unde am mâncat, un tip m-a întrebat “where are you from?“. București! Bucharest? Yep!
Omul a continuat în engleză, nu știu dacă s-a prins, doar i-am zis București. N-aș ști să zic cât de des mi se întâmplă să fiu luat drept străin, iar asta îmi place mereu. Poate e cum a zis australianul din Timișoara, Trell.
“So, Silviu and Claudiu, please tell me, why do you have long hair and facial hair? Most Romanians look kind of the same, standard“.
Chelnerița a fost fascinată de cum stau eu să rulez țigări și vreo cinci minute i-am explicat cum funcționează treaba cu roller-ul, tutunul și învârtit. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit spre gară. Pe drum am văzut cel mai mare păianjen din viața mea, pe o pânză de circa un metru, în fața unui bloc. Fuck me!
Mergând mai departe, am rărit pasul să admir un spectacol oltenesc. Doi tipi se băteau în mijlocul trotuarului. Ooookay. După ce unul dintre ei a spart gașca, a aruncat o înjurătură și s-a dus mai departe, am zis gata, acum pot să trec. Dar nu, celălalt a scos o bâtă și a pornit hotărât în urmărirea celuilalt. Norocul lui că s-a uitat peste umăr și l-a observat. Au țopăit nițel unul în jurul altuia și s-au despărțit iar.
Mie nu-mi da Oltenia cu toate rahaturile ei, nu-mi da Moldova, cu oameni încuiați și spălați pe creier de religie, nu-mi da Dobrogea sau Muntenia. Mie dă-mi Ardealul, Banatul și Maramureșul!
Târgu Jiu!, mi-am zis. O iau iar din loc și aud o voce din spate: “vii de pe munte?“. “Nu, acum merg“.
Un bărbat banal, cu ceva dubios, pe la vreo 35 de ani. Începe să meargă în ritmul meu și-mi povestește de toți munții pe care i-a văzut. Tot la gară mergea și el. Cât fiecare și-a așteptat trenul, al lui a venit mai devreme, mi-a arătat zeci de poze cu el pe diverși munți. Omul era experimentat, nu glumă. Dăm mâna, ne urăm succes și ne vedem de drumurile noastre.
Trenul a tras în gară. Caut locul, era cam aglomerat în zona mea. Mă duc în altă parte, unde era mai liber, arunc rucsacul pe un scaun și ies la capătul vagonului să fumez. Dau de o tipă care era urcată în tren și un tip care stătea pe peron, sub scări.
“Să ai grijă, da? Știi că te iubesc, da?“. Tipul a repetat cuvintele astea vreo cinci minute, tipa dădea din cap întruna. M-am simțit puțin stânjenit că asist la rămasul lor bun. Roțile încep să se miște. Pa, pa Târgu Jiu, nu-mi va fi dor de tine!
Cu mici întreruperi, am dormit aproape toate cele opt ore până în Cluj. Din fericire, CFR-ul nu a întârziat cât o face de obicei pe ruta Târgu Jiu – Cluj, trecând prin Războieni, unde se lucrează la șine. A întârziat doar jumătate de oră, așa că am luat un taxi din gară până la Autogara Beta și am prins autocarul de Câmpeni, de la 6 dimineața.
În el erau doar câteva persoane. Perfect! M-am dus în spate, m-am întins și m-am culcat.
Ei bine, când m-am trezit, vreo două ore mai târziu, autocarul era plin. Nu știu cum și când s-a întâmplat, dar mi s-a părut amuzantă situația. Ca multele dăți când am adormit în tren și m-am făcut confortabil și când m-am trezit erau zeci de oameni care beleau ochii la mine. Acum nu se holba nimeni, dar e ciudat să te trezești din pustiu în aglomerație. Mai erau și niște fete drăguțe de liceu. Autocarele de pe DN75 iau și elevi de prin sate și îi duc la școala. Fetele au coborât în Baia de Arieș, eu în Câmpeni.
Din Câmpeni trebuia să iau legătura spre porțiunea de DN75 care merge pe lângă Munții Apuseni. Spre Gârda de Sus, etc, direcția Lunca – Ștei. Microbuzul care merge în direcția respectivă așteaptă de obicei în Câmpeni autocarul care vine de la Cluj. Am coborât și șoferul mi-a răspuns că nu are cum să mă ia, pentru că nu are loc unde să-mi pună rucsacul. Oooookay. Oricum, îmi place neprevăzutul, e incitant. Iar lucrurile se rezolvă de la sine dacă le lași. Plus că am venit în căutare de aventuri, exact asta aveam să primesc.
Aș fi putut să-l bag în pizda mă-sii și să mă enervez. Dar refuz să mă mai consum cu oameni care nu merită, cu situații care nu sunt sub controlul meu sau cu orice chestie care nu-și are rostul. Zâmbesc și mă duc la doamnele de la autogara din Câmpeni și întreb dacă mai există curse în direcția aia. Abia la 13, ora era 09:30.
Oh, fuck. Doar nu o să pierd atâtea ore degeaba prin Câmpeni. Așa că m-am dus la autostop. Am luat-o ușurel pe drum și pe măsură ce trecea câte o mașină îi făceam semn. Prima la care am făcut semn a și oprit. O Dacia 1310, antică. Mașină a fericirii!
“– Unde mergi?
– În Gârda de Sus
– Eu merg în Albac, te pot lăsa acolo. Mai departe mai prinzi tu ceva
– Da da, mulțumesc”
Șoferul era un tip de treabă, de loc din Roșia Montană. I-am spus că plănuiesc să merg și eu la Roșia Montană, Roșia Poieni și Geamăna. Am mai sporovăit o vreme, a refuzat banii pe care am vrut să îi dau când am ajuns în Albac și mi-a urat “să te distrezi!“. DA, să trăiți!
Din Albac nu am mai avut așa mare noroc. Am continuat să merg pe jos și absolut nimeni nu a vrut să oprească.
Așa se face că am mers vreo 15 kilometri pe jos, în trei ore, cu un rucsac de 15-20 de kilograme, până am ajuns în satul Izvoarele, comuna Gârda de Sus. Optimismul nu a cedat. Cum aveam să aflu zilele următoare, important este să nu cedeze psihicul. Fizicul se mai odihnește, își revine. Dar dacă cedează psihicul, totul se duce naibii.
Eu plănuiam să stau în mare parte cu cortul, însă am făcut asta într-o singură noapte. Motivele, în altă postare. M-am cazat la Cabana Izvoarele, 30 RON pe noapte. Perfect! Condiții de bază, baia la comun, cu apă caldă, și un pat cald. Nici nu îmi trebuia și nici nu îmi doream mai mult.
Doamna de la cabană avea de mâncare doar pește, iar eu cum nu-mi pun botul fin pe niciun fel de carne, am refuzat politicos și m-am dus la pensiunea de alături să mânânc.
Aici am dat de minunea mică și blondă. I-aș zice pe nume, dar e singura întrebare pe care pur și simplu nu a percutat-o și nu mi-a răspuns, deși am insistat de vreo trei ori. N-aș putea să explic cum era copilul ăsta, de trei anișori. Ce personalitate dezvoltată avea, cu câtă dezinvoltură vorbea și cum zicea că mami i-a luat carte de colorat fix pentru că a fost cuminte, nu din alt motiv.
Din ce vedeam pe fața ei, din cum vorbea, se vedea că era un copil dorit și iubit. M-a pus să-i colorez în cartea de colorat. Oh, god! Au trecut vreo 20 de ani sau mai mult de când am făcut asta ultima oară. Mă mai și certa când depășeam conturul :))
A apărut și mama ei, care a rugat-o frumos, calm, de mai multe ori, să-și strângă lucrurile de pe masă și să vină să-i dea lăptic. Din nou, nu am cuvinte să explic cum o trata mama ei. Parcă vorbea cu un om mare și fără repezeală, fără nervi. Doar mult calm, dragoste și răbdare. Cam așa cum ar trebui să-și trateze un părinte copilul.
Îmi aducea aminte de fetița din clipul Stubborn love. După ce mi-a spus că doar fetele poartă șosete galbene și brățări, a adăugat că eu “arăt cam bine“.
