Marea Aventură Apuseană a început vineri cu o călătorie în Țara Hațegului, urmând ca de duminică seară să rămân singur în Târgu Jiu și să iau trenul spre Cluj și apoi autobuze&co spre Apuseni.
Călătoria în Țara Hațegului mi s-a părut una dintre cele mai eșuate. Locurile au fost frumoase, însă oamenii care au venit cred că erau suedezi, danezi sau finlandezi. Nu prea cunoșteau principiul și dinamica socializării, iar unii erau de-a dreptul enervanți. Iar eu mă enervez extrem de greu în ultimul an și jumătate.
Posibil să fi fost și starea mea de spirit de vină. Mie îmi tremura carnea pe mine de extaz și frică în vederea călătoriei care urma să înceapă duminică și eram cam deconectat de orice altceva.
Day 1
Prima oprire a fost la Bazilica Romanică din Gârbova. Arăta interesant, însă aveam să mai vedem căteva cam la fel. Și e ca în cazul bisericilor evanghelice sau luterane din Transilvania. Once you’ve seen one, you’ve pretty much seen them all.
Următoarea oprire a fost Cetatea Câlnic, aflată în patrimoniul UNESCO încă din 1999. Cetatea e drăguță, am avut un ghid amuzant care ne-a povestit una alta, printre glume, și am tras și un semi pui de somn în iarbă. Din câte am văzut în pozele făcute de alți oameni, am dat și de un câine care m-a înțeles perfect 😀
La scurt timp după, am ajuns la Castelul Huniazilor din Hunedoara. Nu am mai intrat pentru că îl văzusem în urmă cu două luni, în Aventura din Vestul țării, cu Claudiu, despre care nu am apucat încă să scriu.
M-am învărtit pe lângă castel cam o oră și ceva până restul grupului a vizitat tot ce era de văzut. Am stat la coadă să-mi iau o plăcintă minunată cu brânză, din curtea interioară. Ba 20 de minute că nu mai aveau ulei, ba 20 de minute că erau alții cu comenzi date și când să o facă și pe a mea a început lumea să iasă din castel și să trebuiească să plecăm. M-am simțit ca o femeie gravidă cu pofta nesatisfăcută.
De asta există și părți bune când călătorești singur. Nu depinzi de nimeni, faci ce vrei, cât vrei și când vrei.
A urmat Biserica de piatră din Strei. Veche, din piatră, cu o cărare de iarbă în culori de toamnă care duce către ea.
Obiectivul care a urmat a fost neobișnuit. Respectiv Castelul Nalatzi – Fay, care a fost abandonat și este o ruină. Până la abandon, castelul a funcționat și ca grădință, așa explicându-se unele desene de pe pereți. Alte desene sunt doar graff-uri lăsate de binevoitori. Am ajuns pe înserat și am explorat clădirea, care stă să cadă, pe întuneric, cu lanternele frontale. Mi s-a părut super interesant.
Și apoi ne-am cazat într-un camping de lângă Hațeg, în satul Sarmisegetuza. Se simțea miros de daci și romani în aer 😀 Excelent locul, avea o curte imensă cu de toate. Biliard, fotbal de masă, ping-pong, etc.
Day 2
Prima oprire din a doua zi a fost la Casa Dinozaurilor Pitici din Sânpetru. No, cam plictisitor. Câteva replici de dinozauri pe care dacă le clătinai puțin cădeau și se făceau bucăți. Nu un muzeu, ci doar un fel de expoziție sătească.
Castelul Kendeffy din Sântămăria Orlea a fost și el scena unui moment interesant. Pe măsură ce ne plimbam pe lângă el, am fost amenințați cu poliția să plecăm. Aparent era proprietate privată. Meh, whateveeeeeer!
Castelul a funcționat și ca hotel într-o perioadă, un hotel extrem de kitsch.
Șiiiii a urmat Rezervația de Zimbri Slivuț – Hațeg. Zimbrii mi se par niște animale impunătoare, grațioase și frumoase. Mă bucur că se încearcă repopularea lor în România.
Am ajuns apoi la Biserica din piatră de la Densuș. Asta e una dintre cele mai vechi biserici din România și este și ea în patrimoniul UNESCO.
Când am ajuns la fața locului, am prins o înmormântare. Interesant este că nu am văzut pe nimeni plângând. Mereu mi s-a părut că plânsul își are rost doar la copii, la cei care mor de tineri sau la cei care nu și-au trăit viața. În rest, moartea e un final normal și așteptat la unei vieți trăite pe deplin.
A existat totuși o femeie care a mers la un alt mormânt, s-a oprit în fața lui și a început să plângă. Dintr-o dată, cam două minute. S-a oprit și a plecat. Ca și cum a strâns toată durerea în ea și a așteptat până acolo să se elibereze.
M-am plimbat prin cimitirul de lângă biserică. Câteodată am impresia că cimitirele nu ar trebui să fie monumente ale tristeții, ci ale bucuriei. Omul ăla a existat, este ținut minte, a trăit și și-a făcut viața frumoasă. Dar, în unele cazuri, oamenii nu trăiesc. Sunt morți încă în viață. Plimbându-mă printre pietrele funerare mă întrebam dacă respectivul și respectiva s-au bucurat de viață. Dacă au murit împăcați sau au avut prea multe regrete.
Atmosfera era tristă, dar era și o lecție acolo, dacă știai să o vezi și să nu ajungi un trup descărnat sub pământ plin de viață irosită. Carpe fucking diem! Viața-i prea scurtă și doar una pentru a-ți păsa ce cred alții, ce zic alții, care-s convențiile sociale, care-s trendurile, ce fac alții. Viața-i prea scurtă să nu faci ce ai tu chef să faci, atâta timp cât nu faci rău în jurul tău. Și dacă, în afară de a nu face rău, poți să faci și un pic de bine altora, atunci totu-i minunat.
Trecând mai departe, ce mai e interesant la Biserica din Densuș este că se pot observa coloane de la Sarmisegetuza Ulpia Traiana. A fost construită și cu elemente luate de la situl fostei capitale romane a Daciei.
Am plecat de la Densuș și am ajuns la Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Văzusem deja Sarmisegetuza Regia în călătoria cu Claudiu și mi se păruse oarecum plictisitoare. La fel mi s-a părut și Ulpia Traiana. Frumoasă istoria, însă locurile sunt doar niște ruine. Ruine la nivelul fundației, adică. Mi-am plimbat degetele pe ele, ca de obicei. Tactofil, ce să-i faci.
Tactofil nu există în Dex, e cuvântul inventat de mine pentru a-mi defini mania de a atinge totul.
Ne-am oprit la muzeul din Sarmisegetuza, unde costa 15 RON să faci poze la reconstituirile soldaților romani, cu tot cu armuri și arme. Well, fuck you too! Prețul nu era mare, dar nu-mi plac oamenii care vor să scoată bani din piatră seacă.
Puțini știu că există un Tunel al Iubirii în România. Toți știu de Tunelul Iubirii din Ucraina. Ei bine, există unul și prin Caransebes. E adevărat, nu-i încă la fel de frumos. Mai trebuie să treacă niște ani pentru ca vegetația să mai crească.
Însă, cred că este un rai al fotografilor. Eu m-am chinuit să fac niște poze drăguțe. Au ieșit, cât de cât.
Ne-am întors la cazare, în camping. Am pus videoproiectorul pe peretele unei clădiri și, după vreo o oră în care ne-am chinuit să avem sonor, am dat drumul la film: Into the Wild. Ce sentiment minunat a fost să te uiți la Into the Wild cu o zi înainte să pleci în propria aventură de genul. Momente priceless.
Un moment în care am zis că excursia asta e sortită să nu se compare cu frumusețea din altele a fost când, plictisit și cu toți prietenii cam beți, am încercat să mă bag în seamă cu alți oameni. Am pus o întrebare, mi s-a răspuns, iar apoi cele două fete s-au ridicat și au plecat. Am izbucnit în hohote de râs pe interior și am zis că nu are rost să mai încerc.
Mă amuză fetele speriate, care cred că dacă un tip le bagă în seamă vrea ceva. De multe ori e cazul, de multe ori nu. It’s just human contact, one on one.
Day 3
A treia zi a început cu Cheile Băniței. Ce frumusețe acolo! Apa se scurge printre niște stânci de, cel mai probabil, calcar și formeaza un culoar care se unduiește la dreapta și la stânga. Apa era rece, dar m-am descălțat și am luat-o la pas, ținându-mă din când în când de versanți.
Locul e cu adevărat spectaculos.
Ne-am îndreptat apoi spre Peștera Bolii. Aici am dat de PET-MEN, care a luat naștere din cauza nesimțiților și celor lipsiți de educație care aruncă plastic pe munte. Ce trebuie înțeles: deși nu e ok, dacă e neapărată nevoie, un muc de țigară sau o hârtie mai poți lăsa, sunt biodegradabile, dar nu metal și plastic.
La Peștera Bolii cred că ar fi fost foarte interesant de ieșit pe cealaltă parte. Intrarea o veți vedea mai jos, iar ieșirea din peșteră dădea fix într-o cale ferată.
Ultima destinație pe care eu am prins-o cu grupul a fost minunatul și fascinantul oras Târgu Jiu. Plictisitor al naibii. Am văzut Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, nu au absolut niciun farmec. Coloana Infinitului parcă parcă mișcă ceva. Dar atât. În rest, orașul e un oraș din Oltenia. Și asta e.
De la Coloana Infinitului mi-am luat rucsacul în spate, care cântârea între 15 și 20 de kilograme, și am plecat de la autocar singur, spre un loc unde să mănânc și apoi spre gară, la trenul de Cluj. Oamenii din grup mi-au făcut poze – last photo alive. Însă, se pare că nu a fost așa 🙂
