Este o senzație foarte ciudată când pleci la drum, pentru un weekend, cu 48 de oameni pe care nu-i cunoști, însă se poate dovedi a fi o experiență inedită și foarte distractivă. Așa că am hotărât să încerc și asta, să renunț la confort și să cunosc oameni noi, să văd locuri și să încerc ceva cu totul nou. Și bine am făcut..
A urmat Peștera Stalbitsata, o chestie absolut minunată. Privind de la nivelul solului, vedeai o gaură imensă căscată în pământ, mărginită de stânci.
Coborârea în peșteră se făcea pe mai multe scări de fier, care treceau prin câteva găuri din stâncă și te duceau în hăul pământului. Un lucru care făcea ca peisajul să fie și mai frumos era Soarele, ale cărui raze se jucau prin groapa de pământ.
Peștera Devethaska a fost a treia oprire. Devethaska a fost mult mai minunată decât Stalbitsata, având niște ferestre imense în plafon, prin care intra lumina soarelui, dând naștere la niște raze divine.
Din păcate, nu am putut să ne aventurăm prea mult în interior din cauza unui semn care interzicea asta, pentru a proteja coloniile de lilieci.
O chestie interesantă a fost bulgarul care stătea într-un fel de gheretă militară, pe drumul spre peșteră, și care ne-a cerut 0.50 Leva pentru a putea vizita Devethaska. Avea și un tricolor pe “căsuța” lui și un câine destul de masiv, legat de lanț.
Mi s-a părut o imagine extrem de “bulgărească”.
Și a fost un moment de o secundă când m-a izbit: e cald afară și sunt mii de cărări de bătut, sute de mâini de strâns, zeci de fete de strâns în brațe, unele buze de sărutat și apă în care să înoți, munți pe care să-i călărești și zâmbete pe care să le dăruiești. Sunt aventuri de gustat și acum începe sezonul lor.
După o zi obositoare, ne-am cazat la hostel în Veliko Târnovo. Jumătate dintre noi la Hostel Mostel, jumătate la Hiker’s. Din fericire, am făcut parte din prima jumătate.
Cea mai tare chestie are loc la frigiderele cu bere, pe care există un semn care spune așa: „dacă preferați să nu plătiți după fiecare bere, puteți avea o notă și plăti la plecare“.
Scoteam fiecare bere din frigider, luam pixul, notam o bară pe tabel și o beam. Plata am făcut-o la final. Mi se pare o chestie foarte drăguță. Desigur, există potențial de țeapă, dar na… chestiile frumoase sunt riscante.
Deși eram extrem de obosit, o gură de Boliarka m-a readus la viață. Pe program scria că pe seară vom avea petrecere cu Zagorka și Boliarka. În ignoranța mea, am crezut că sunt două persoane. Erau de fapt două beri, ne-am înțeles de minune.
După o petrecere nocturnă excelentă, cu cântece de chitară și glumițe și jocuri, am căzut leșinați în paturi.
După micul dejun de la hostel, am plecat către prima destinație a zilei, totodată cea care mă interesa cel mai mult. OZN-ul, cum este alintat Monumentul Buzludza, aflat pe un vârf de munte, în pustietate. Un simbol al dictaturii bulgare.
Nu există drum până la OZN, iar de la baza muntelui trebuie să te cațeri până sus. Urcușul nu este deosebit de greu, însă pământul înghețat de sub stratul mare de zăpadă și plăcile de beton cu o folie de gheață subțire pe ele făceau urcarea destul de incomodă.
Când ajungi în vârful muntelui realizezi de fapt cât de grandioasă și, totodată, ostentativă este acea gramadă de beton și oțel.
Unii dintre noi s-au strecurat și înăuntrul clădirii, acolo unde aceleași raze de soare creau un joc de lumini spectaculos înăuntrul monumentului, scurgându-se prin acoperișul destrămat de ani și intemperii.
Cupola gemea de opulență și simbolism totalitar, în timp ce pereții din jur erau ornați cu graffiti-uri ale artiștilor locali. O clădire cu adevărat spectaculoasă, o clădire care te face să înțelegi că “socialiștii” nu prea știau cum sa construiască la scară mică.
Cu venirea serii a venit și petrecerea de la Hostel. Pe la două dimineața, cineva a propus să mergem într-un bar, o idee excelentă. Așa am ajuns la Dada Bar, unde am dat de oameni prietenoși, de o barmaniță exotică, cu sânge marocan, pe care o chema Silvia, lucru care, evident, ne-a dat motiv de discuții.
După shot-uri de Jagger și multe beri, toți colegii de excursie au plecat și am rămas singur în bar. M-am împrietenit cu doi bulgari și am vorbit diverse, dar de care nu prea îmi mai aduc aminte. Bineînțeles că nu am plecat până nu au închis și nu m-au dat afară.
Cei doi bulgari s-au oferit să mă ducă ei la hostel, ținând cont că eu eram pulverizat, însă m-au dus la alt hostel decât trebuia și i-am abandonat după o vreme, crezând că mă descurc doar cu Google Maps.
Asta până când m-am rătăcit pe străduțe, praf fiind, împiedicat și căzut, ridicat și neputând să citesc nimic în alfabetul chirilic și ținându-mă după ce-mi zicea Google. Asta până când telefonul vibra și-mi arăta că mai am 4% baterie. OK, what now?
Nicio panica, ne descurcăm cumva. Și, după ce am mai rătăcit nițel, am nimerit la hostel cu un mare noroc. A fost o experiență foarte mișto, la limită, dar intensă. Atât socializarea cu oamenii de acolo, care mi se pare esențială pentru a intra în pielea unui loc, cât și rătăcirea mea prin oraș și aproape rămânerea pe străzi.
Somn…
