„Rusoaica“, de Gib Mihăescu. O carte în care poţi simţi iluzia tinereţii, când nu ştii ce vrei, când te porneşti în căutarea unei femei, iar apoi descoperi că n-ai nevoie de ea. Totul până când o pierzi şi o doreşti iar, mai inflăcărat ca înainte.
„Şi pentru că ea nu răsfrângea asupră-mi decât bucuria de a mă şti atât de adânc înfipt în sufletul ei, fără ca sufletul meu din parte-i să poată fi reţinut acolo de nici o cătuşe, înduioşarea mea avea într-nsa ceva părintesc, ceea ce o îndârjea pe ea şi mai mult şi-i prefăcea inima în bucăţi sângerânde, zvâcnind la picioarele mele“.
Deşi m-am regăsit în iluziile şi rătăcirile locotenentului Ragaiac, am invăţat pe parcursul filelor că sunt mai hotărât decât el, că eu îmi ştiu adevăratele dorinţe, că eu ştiu cine este Rusoaica mea.
Acţiunea romanului se petrece în perioada interbelică, pe când Basarabia era parte din România. Locotenentul Ragaiac este însărcinat să păzească granița României Mari cu Rusia, adică malul românesc al Nistrului, și să prevină refugiații ruși să treacă râul, în goana lor a de a scăpat de regimul opresiv de la Moscova.
Ragaiac nu doar păzește granița de ruși, ci și așteaptă pe cineva. Pe rusoaica pe care o idealizează, să devină realitate.
Ca-n orice poveste de dragoste idealizată, o găsește și apoi o pierde, întrebându-se dacă și-o mai dorește, acum că oare. Zbuciumul prin care trece locotenentul Ragaiac este unul dintre cele mai interesante aspecte psihologice ale romanului. Eroul nu știe ce să facă și în ce parte să o ia, așa că se bazează, în principal, doar pe impuls.
Mi-a plăcut destul de mult „Rusoaica” lui Gib Mihăescu și o recomand cu drag.
