„Viaţa pe un peron“, de Octavian Paler. Una dintre cărțile pe care le-am citit în contextul potrivit. În cazul ăsta, o bună bucată din cartea am citit-o chiar pe un peron din Costinești, iar apoi pe un tren către București.
Totul într-un moment din viaţă în care alergam după un om care nu mă dorea, la fel ca personajul principal, care-şi petrece viaţa pe un peron, aşteptând un tren ce nu mai vine.
„Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, când eu nu le ceream decât să mă ajute să o îndur”
Cartea e scrisă destul de greoi, însă, ținând cont de contextul în care am citit-o, trăirile eroului au fost și trăirile mele, în timp ce locurile pe care le descria erau locurile în care mă aflam.
Câinii care lătrau în telefon erau/sunt monştrii care-mi urlă în trup. Şi rămâne mereu dilema. Dacă trenul vine, într-un final, dar nu mai ai puterea să te urci în el…
Simbolismul este la putere în romanul lui Octavian Paler. Ambele personaje principale s-au întâlnit pe peron după ce au fugit de ceva. Fiecare de propria frică.
Pe panoul gării sunt notate orele de venire și plecare ale trenurilor, dar nu și destinațiile. Niciodată nu știi unde te duce drumul. Așa că uneori alegi să-l eviți și să aștepți. Pe un peron.
