Omagiu Cataloniei. George Orwell

Omagiu Cataloniei“, de George Orwell, cartea în care autorul își amintește de participarea sa la Războiul Civil din Spania, care a culminat cu victoria dictatorului de dreapta Francisco Franco, dar totodată o carte în care Orwell analizează imaginea generală a conflictului și a facțiunilor combatante.

Autointitulat socialist, dar antisovietic, Orwell a participat ca voluntar la război și a luptat de partea Republicii, proclamate după căderea monarhiei, și a guvernului de stânga împotriva loviturii de stat inițiate de extrema dreaptă condusă de Franco.

Republica, o entitate politică progresistă, de stânga, se afla în luptă cu forțele fasciste ale lui Franco, naționaliste și ultrareligioase, sprijinite de Biserica Catolică.


În prima parte a cărții, Orwell povestește plictiseala și frigul din luptele la care a luat parte, limitate adesea la doar câteva împușcături răzlețe peste liniile tranșeelor și mai mult la căutarea de lemne pentru a supraviețui frigului din munți.

După spusele autorului, armele de care dispunea Republica erau vechi și proaste, neputând fi folosite pentru a ținti decât de la o distanță de câțiva metri.


Partea a doua relatează luptele de stradă din Barcelona și schimbarea pe care Orwell o observă odată ce se întoarce de pe front, după câteva luni. Spiritul revoluționar și muncitoresc dispăruse, fiind înlocuit cu capitalismul de stat moscovit, după ce Republica apelase la ajutorul URSS pentru a obține arme cu care să-i țină piept lui Franco.

De aici au început și disputele între diversele facțiuni de stânga și milițiile lor, din cauza propagandei sovietice și a amestecului tot mai pregnant al Moscovei în treburile interne ale Republicii.

Orwell se întoarce pe front, unde este împușcat în gât, iar în timpul convalescenței află că miliția din care făcea parte (POUM) fusese declarată fascistă și troțkistă și că toți membrii erau căutați, urmând a fi închiși sau mai rău.

Represiunea stalinistă și impunerea unei singure facțiuni erau efectul influenței tot mai mari a sovieticilor în Spania, guvernul Republican recunoscând chiar că fusese nevoit să accepte lucruri pe care nu voia să le accepte doar pentru a nu pierde ajutorul rusesc.


Căutat de poliție, Orwell își lasă soția singură la hotelul din Barcelona și doarme pe străzi, asta până când ambii reușesc să treacă frontiera în Franța, iar apoi să se întoarcă în Anglia.

Interesante sunt și remarcile pe care Orwell le face la adresa spaniolilor, pe care-i consideră niște oameni extrem de generoși, pentru care „mañana” nu este niciodată „mañana”, dar că exact când te-ai obișnuit cu asta „mañana” chiar e „mañana”. O „seriozitate” latină.

De asemenea, Orwell descrie percheziția pe care poliția o făcuse în camera de hotel în care se afla doar soția lui, când el dormea pe străzi. Deși adoptaseră tehnici demne de Gestapo, bătând în ușă la primele ore ale dimineții, ofițerii au devastat camera, dar nu au îndrăznit să o ridice pe soția lui de pe pat, deși sub pat puteau fi trei mitraliere și valize pline cu documente „troțkiste”.

Inspirați de Gestapo, dar tot spanioli până la urmă, unui spaniol îi vine peste mână să dea o femeie jos din pat, concluzionează Orwell.


În definitiv, „Omagiu pentru Catalonia” este o carte care mi-a plăcut, deși greoaie în anumite momente. O carte care te ajută să înțelegi un eveniment istoric mai puțin discutat, Războiul Civil din Spania, soldat cu dictatura franchistă.

Ar merita menționat și că Orwell subliniază de două ori pe decursul cărții că tot ce a scris, oricât de mult s-a străduit să fie obiectiv și să relateze faptele, reprezintă istoria văzută de el, prin ochii lui, iar cititorul să fie conștient de asta.

Autorul avertizează că nimeni nu va fi scris vreodată o istorie nepartizană a conflictului civil spaniol și că și el, chiar dacă sincer și factual, a cunoscut doar un colț al luptelor.


De George Orwell am mai citit „1984“, „Ferma animalelor“, „Cărți sau țigări“, „Drumul spre Wigan Pier“, „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra“.

Jurnalul unui om dezamăgit. W.N.P. Barbellion

Jurnalul unui om dezamăgit“, de W.N.P. Barbellion, o carte de non-ficțiune care ar trebui, în mod normal, să-ți stimuleze setea de viață, după ce descoperi cât de fragilă și scurtă poate fi.

W.N.P. Barbellion, pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, este un tânăr englez auto-didact, pasionat de știință, cu precădere de științele naturii.

Prima parte a jurnalului constă în observațiile pe care le face în timpul studiilor naturale pe care le întreprinde, dar direcția și tonul au să se schimbe odată cu anul 1915, când Barbellion încearcă să se înroleze în armată pentru Primul Război Mondial, însă este respins după controlul medical.

Trimis acasă cu un plic pe care medicul îi spune să nu-l deschidă, află de la familia care-i citește scrisoarea medicală că suferă de scleroză în plăci și că nu mai are foarte mult de trăit.

Când ajung la o anumită vârstă, unii bătrâni trăiesc din obișnuință.”

Dar, pe de altă parte, sunt o creatură ridicol de romantică și am o imagine ideală despre femeia pe care n-am s-o întâlnesc niciodată sau care, dacă aș întâlni-o, nu m-ar vrea – acea (complet) imposibilă Ea.”


Cum e de așteptat, tonul jurnalului se schimbă din unul sobru, științific, în unul metafizic, ontologic. Și e imposibil să nu-ți tresalte inima citind tânguirile lui Barbellion, acest tânăr însetat de cunoaștere, de viață, dar în același timp conștient că finalul îi este programat, conștient că nu mai are timp de nimic, conștient doar că moare.

Ce de lucruri am de făcut! Și cât de puțin timp! Setea de cunoaștere te poate doborî la fel ca orice patimă, dacă n-o ții în frâu. Adesea stau în mijlocul bibliotecii de aici și mă gândesc cu disperare cât de imposibil e să cuprinzi tot tezaurul de informații și idei din cărțile care mă înconjoară de-o parte și de alta.”


Spre finalul jurnalului, pe măsură ce moartea se apropie, Barbellion trece atât prin nihilism, „nimic nu contează”, cât și printr-o stare de spirit transcendentală, în care se identifică cu acel „ceva” mai mare decât noi, cu Universul, și acceptă că a face parte din el este o onoare, oricât de mici am fi cu toții.

M-am bucurat de propria micime și lipsă de responsabilitate. Am fost eliberat de dorința chinuitoare de a trăi, mă bucur că trăiesc periculos, indiferent care mi-ar fi soarta; mi-am dat seama că sunt o muscă, toți suntem niște muște, că nimic nu contează. Viața mea s-a despovărat mult, căci nu-mi mai pare rău că sunt un microorganism – îmi ajunge onoarea de a face parte din univers – un univers atât de mare, un cadru atât de măreț. Nici măcar Moartea nu-mi poate smulge onoarea aceasta. Nimic nu poate schimba faptul că am trăit, am fost eu. Chiar dacă pentru atât de scurt timp. Iar după ce mor, materia din care e alcătuit corpul meu rămâne, indestructibilă și eternă, astfel că, orice s-ar întâmpla cu „sufletul”, țărâna mea va dăinui pentru totdeauna, fiecare atom din mine își va juca rolul separat – tot voi mai avea un cuvânt de spus. (…) Moartea nu poate decât să ne ucidă.”


W.N.P. Barbellion a murit pe 22 octombrie 1919, la vârsta de doar 30 de ani.

Intermitențele morții. Jose Saramago

Intermitențele morții“, de Jose Saramago. Prima carte a autorului portughez pe care am citit-o, în urmă cu șase ani.

Cu un scenariu care mi s-a părut extrem de atractiv – moartea, din cauze necunoscute, ia o pauză și nimeni nu mai moare -, dar prost transcris în poveste.

Pagină după pagină am sperat că Saramago va schimba tonul, că va face cumva să nu-și bată joc de scenariul ăsta atât de promițător, dar degeaba. Am fost dezamăgit, dar asta nu mă va opri să-l mai citesc, ținând cont că mai am vreo patru-cinci cărți de ale sale.

Deci, ce se întâmplă când într-o țară, deși nenumită, este destul de clar că-i vorba de Portugalia natală, moartea își suspendă activitatea? Oricât de bolnav sau bătrân, niciun om nu mai moare. Nici chiar un accident care să ducă la decapitare nu îndură moartea să te viziteze.

Astfel, ajungem la niște probleme la care nu ne-am fi gândit, contemplând posibilitatea ca dintr-o dată să trăim veșnic. Rudele celor muribunzi și bolnavi sunt nevoite să aibă grijă de ei la nesfârșit, iar moarte – felul lui Saramago de a se referi la Moartea ca personaj – se și îndrăgostește.

Ajung oare oamenii, sătui de chinul vieții veșnice, să o implore pe moarte să se întoarcă și se le aducă alinarea mult dorită?


Câștigător al Nobelului în 1998, Saramago are un stil extrem de greoi în cartea asta. Dialogul este scris continuu, replicile fiind separate prin virgule și majuscule, însă este destul de ușor să te rătăcești și să nu mai știi cine când vorbește.

Intermitențele morții” a fost o carte promițătoare, însă care s-a ratat prin dorința autorului de a apela la diverse artificii absolut inutile.

Doctor Jivago. Boris Pasternak

Doctor Jivago“, de Boris Pasternak. Celebrul roman a cărui publicare în Uniunea Sovietică a fost refuzată, manuscrisul fiind transportat ilicit în Italia, unde a și fost tipărit.

De altfel, Boris Pasternak a câștigat Nobelul pentru „Doctor Jivago“, dar sovieticii nu i-au permis să meargă în Stockholm pentru a accepta distincția.

De menționat că această carte a fost folosită și pe post de propagandă de CIA, care i-a văzut potențialul de a ciobi din imaginea Uniunii Sovietice.

Deși „Doctor Jivago” acoperă o perioadă largă, între prima Revoluție Rusă din 1905 și cel de-Al Doilea Război Mondial, mi-a părut drept un roman al Revoluției de la 1917 și al Războiului Civil ulterior.

Asta este și principala parte ca mi-a rămas în minte, luptele dintre albii țariști și roșii bolșevici, iar asta poate și din cauză că nu mai citisem nicio carte care să se axeze pe Războiul Civil de după 1917.


Chiar dacă are o însemnată cantitate de situații istorice, ele mi-au părut prezentate mai mult ca fundal pentru peregrinărilor amoroase ale doctorului Iuri Jivago (deși aceste peregrinări au fost la rândul lor cauzate de situațiile din fundal), căsătorit cu Tonia, pe care trebuie să o lase în urmă odată mobilizat ca medic în Primul Război Mondial.

Într-un hotel, Iuri o cunoaște pe Larisa, o asistentă medicală, și pornește o relație cu aceasta.

Derulând filmul istoriei mai departe, odată cu Revoluția Rusă de la 1917 Iuri se refugiază cu Tonia la țară, dar în timpul unei vizite într-un sat vecin o reîntâlnește pe Larisa și cei doi își reiau relația.


Întâlnirile dintre Iuri și Larisa par ca niște ecouri ale marilor cutremure istorice, cei doi având parte unul de celălalt doar în timp ce în jurul lor au loc războaie sau revoluții. În micile perioade de acalmie dintre aceste evenimente, Iuri este cu familia, iar Larisa își crește singură copilul.


Hotărât să-i mărturisească Toniei trădarea, Iuri este capturat de partizani pe drumul spre casă și obligat să lucreze pe front timp de un an și jumătate, înainte de a reuși să dezerteze.

Important de notat că Războiul Civil din Rusia nu a implicat doar două forțe, albii și roșii, ci și diverse grupări de partizani, opuse ambelor mari facțiuni.

Iuri nu reușește să se întoarcă la Tonia, care în absența lui plecase în Moscova, astfel că-și reia relația cu Larisa, pe care o păcălește să plece în Extremul Orient rusesc pentru a se afla în siguranță.


Ulterior, deși este considerat fugar, Iuri își asumă riscul și pleacă spre Moscova pentru a o găsi pe Tonia, doar pentru a afla că familia lui fusese exilată în Franța din cauza convingerilor nu suficient de bolșevice.


Mi-a plăcut mult „Doctor Jivago” pentru turbulenta perioadă istorică pe care o acoperă și pentru modul în care spune povestea oamenilor simpli, ale căror vieți sunte prinse și aruncate încolo și încoace de implacabila roată a istoriei ce ne cuprinde pe toți.

Doctor Jivago” a fost ecranizată în 2002, cu Keira Knightley. De menționat că există și o variantă rusească, sub formă de mini serie, din 2006, care este de preferat dacă poate fi găsită, știindu-se faptul că rușii fac niște serii excelente după marilor lor romane.

Oliver Twist. Charles Dickens

Oliver Twist“, de Charles Dickens. Un roman care nu mi-a plăcut așa de mult cum mă așteptasem și care mi-a lăsat o imagine destul de mediocră despre Charles Dickens, însă ulterior am mai citit una din cărțile lui care a reușit să mă cucerească total și să mă facă să-l văd pe autorul britanic ca pe gigantul literar care este.

Oliver Twist” spune povestea orfanului cu același nume, nevoit de mic să muncească pentru a se întreține și ulterior vândut ca ucenic, doar ca apoi să fugă în Londra în căutarea unui trai mai bun.

Aici intră în contact cu o bandă de pușlamale organizată ca hoți de buzunare și, pentru a face parte din organizație, este învățat toate șiretlicurile meseriei de borfaș.

Fagin, un infractor evreu și capul rețelei, devine noul șef al lui Oliver Twist, iar scăparea din mâinile acestuia se dovedește o treabă grea, chiar și cu ajutorul domnului Brownlow, un bărbat care devine interesat de Oliver și care reușește să descopere ițele adevăratei identități a copilului.


Finalul, unul fericit de altfel, mi s-a părut similar celui din „Singur pe lume“, cartea lui Hector Malot.

N-aș zice că „Oliver Twist” e o carte bună, dar nici rea. E o încercare timpurie de roman social din partea lui Charles Dickens, una prin care încearcă să atragă atenția asupra soartei orfanilor de pe străzile din Londra și a găștilor de mici infractori din acea epocă.

O carte de citit, chiar dacă nu se ridică neapărat la standardul impus de clasici precum Hugo, Dickens în alte scrieri ale sale, Tolstoi sau Dostoievski. Simbolismul, discursul social, descrierea Londrei din acea perioadă și multe alte elemente fac ca „Oliver Twist” să fie totuși o lectură esențială.


De Charles Dickens am mai citit „Poveste despre două orașe”.


Oliver Twist” a fost ecranizată de multe ori, dar eu am ales versiunea din 2005, în regia lui Roman Polanski.