Povestiri din Sevastopol. Lev Tolstoi

Povestiri din Sevastopol“, de Lev Tolstoi, volum care reunește trei povestiri despre asediul Sevastopolului, din timpul Războiului Crimeii, la care autorul a luat parte din postura de combatant, cu mult înainte de a adopta pacifismul și de a dezvolta propria sa concepție despre creștinism.

De altfel, se zice că această cărticică a servit drept bază și exercițiu pentru „Război și pace”, romanul care avea ulterior să devină marea operă a lui Tolstoi.

În prima povestire, „Sevastopol în Decembrie”, autorul descrie locul confruntării, viața din oraș și introduce personajele care vor conduce acțiunea în următoarele două părți.


În a doua povestire, „Sevastopol în Mai”, Tolstoi filosofează asupra lipsei de sens a războiului, idee pe care o va dezvolta mult mai bine și mai pe larg în trilogia sa religioasă „O confesiune”, „What I believe in” și „The Kingdom of God is Within You”.


A treia povestire, „Sevastopol în August”, este cea mai plină de acțiune și cea în care soldații inamici se confruntă, britanicii și francezii încercând să captureze câteva poziții cheie pe care rușii le folosesc pentru defensivă.

Cei doi frați Kozelțov, introduși în primele două povestiri, iau parte la bătălie și mor.


Chiar dacă „Povestiri din Sevastopol” nu e tocmai cea mai reușită carte a lui Tolstoi, este totuși fundamentală atât din punct de vedere istoric, cât și pentru a urmări evoluția ulterioară a lui Tolstoi ca scriitor și ca om. Schimbările prin care acesta avea să treacă aveau să fie dramatice și să-l transforme nu doar într-un scriitor excepțional, ci și într-un filosof unic și de prim rang.


De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „What men live by“, „How much land does a man need?“, „Învierea“, „Război și pace“, „Copilăria, adolescența, tinerețea“.

Fraier de București. Florin Iaru

Fraier de București“, de Florin Iaru, o carte slăbuță a poetului Iaru, trecut în cazul de față la proză.

Bine, proză e mult spus, sunt de fapt niște „pastile” de maximum o pagină și jumătate fiecare. Desigur, poate că scopul cărții nici nu a fost altul decât să fie una ușurică, distractivă, „de noptieră”.

M-a făcut să mă duc cu gândul la „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, însă dacă aceasta din urmă este despre fenomene macro, care au afectat întreaga societate, povestirile lui Iaru sunt mai personale, despre experiențe trăite în mod direct și unicat de către autor.

Povestirile lui Iaru n-au o ordine cronologică și se plimbă între două principale planuri: epoca ceaușistă și perioada tranziției de după ’90. Adesea, subiectul lor îl reprezintă diversele experiențe pe care autorul le-a avut ca angajat în presă sau de la locurile de muncă de dinainte de Revoluție, de la fotograf de nunți la magazioner la Uniunea Scriitorilor.

Mai există și povești din studenție, cu adunări la cafenelele vremii sau istorisiri despre beții și petreceri de apartament.

Toate aceste întâmplări se petrec în București, de unde și titlul cărții.


Fraier de București“, de Florin Iaru, e o carte de citit atunci când n-ai chef de chestii mai grele, când vrei doar să te bucuri de ocazionalul râs, dar și pentru a te scufunda în societatea celor două momente temporale precizate mai sus.

Trebuie să recunosc că m-a bufnit râsul de fiecare dată când am întâlnit termenul „chiloțăreală” pe decursul lecturii.

Mama mea, Moscova. Hamid Ismailov

Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, o carte drăguță, sensibilă și care te face să te minunezi cu gândul la sistemul subteran de metrou al Moscovei.

Povestea este narată la timpul trecut de Kiril, poreclit ba Mbobo, ba Pușkin, un orfan acum mort. În Moscova sovietică, Kiril iese în evidență din cauză că este negru și are părul negru și sârmos.

S-a născut dintr-o mamă din Siberia și un atlet african, care a participat la Jocurile Olimpice din 1980, din Rusia. Tatăl său s-a întors în Africa după competiția sportivă, astfel că Kiril are parte de doi tați vitregi, amanți de-ai mamei sale. Unul dintre ei îl poreclește „Pușkin”, aluzie la faptul că străbunicul poetului național al Rusiei a fost Ibrahim Gannibal, răpit din Etiopia și oferit drept cadou lui Petru cel Mare, care l-a făcut nobil la curtea sa.

Titlul cărții, „Mama mea, Moscova“, are două semnificații. Prima este că pe mama lui Kiril o cheamă Moscova, dar și că acțiunea romanului se petrece în capitala sovietică, în cea mai mare parte în stațiile de metrou ale acesteia.

Hamid Ismailov invocă la fiecare capitol câte o stație de metrou și leagă poveștile lui Kiril de acestea. Știindu-se deja arhitectura unică a metroului moscovit, el devine cu atât mai fascinant când este umanizat de trăirile unui copil de cinci-șase ani, negru, care este victima celorlalți din cauză că este diferit.

Metroul din cartea lui Ismailov este și o metaforă extraordinară pe care n-am fost capabil să o pricep în momentul lecturii, dar pe care am citit-o la alții: stațiile luminate pe post de momente efemere de viață, iar întunericul lung și viermănos dintre ele fiind moartea.


Poate că cel mai emoționant moment din povestirile lui Kiril nu este nici cel în care ia bătaie de la găștile de huligani, din cauză că e negru, nici privirile ostentative îndreptate spre el, nici fata cu care se împrietenește și care apoi dispare fără urmă, ci acea clipă în care mama lui se sprijină de o coloană de susținere dintr-o stație de metrou, iar apoi ajunge la spital și moare.

Kiril, micuțul negru dintr-o lume sovietică deja începând să se prăbușească, rămâne singur pe lume. Mai au grijă de el o prietenă de-a mamei moarte și cei doi tați vitregi, care petrec timp cu el cu rândul.


Finalul cărții prezintă colapsul societății sovietice prin nașterea „afaceriștilor” și a „fraierilor”. Unul dintre tații vitregi devine capitalist și începe să cumpere apartamentele celor rămași fără bani de mâncare pe prețuri de nimic, fapt care mi-a amintit de poveștile reale despre tranziția rusă din cartea „Vremuri second-hand“, a Svetlanei Aleksievici.

Kiril este luat la o întâlnire la care, fără ca el să știe dinainte, tranzacția se face chiar între cei doi tați vitregi. Cel devenit afacerist îl convinge pe al doilea, bețiv sadea, să-și vândă casa pe nimic.


Nu ni se spune exact cum și de ce moare Kiril, dar ni se dă totuși un reper temporal. Și-a pierdut mama la vârsta de opt ani, iar patru ani mai târziu a murit și el.

Moartea lui Kiril, sincronizată cu moartea societății sovietice, ar putea fi o metaforă pentru moartea unei lumi.


Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, este o carte drăguță, care, deși are momente plicticoase, are și darul de a te face să simți o multitudine de emoții: empatie și părere de rău pentru Kiril și o nostalgie nenumită pentru o lume care s-a terminat și nu va mai fi niciodată.

Nu, n-are legătură cu politicul, ci cu oamenii simpli, care trăiesc într-o lume și care se atașează afectiv de ea, iar apoi văd cum este întoarsă cu susul în jos. Noua lume nu mai conține copilăria, tinerețea, dragostea lor, toate astea au rămas în altă parte, în ceva ce s-a încheiat, ceva irecuperabil.

Divina comedie. Dante Alighieri

Divina comedie“, de Dante Alighieri, carte pe care o includ în ciclul operelor europene deschizătoare de drum, în care aș mai așeza „Faust”, de Goethe, „Evgheni Oneghin”, de Pușkin, „Decameronul”, de Bocaccio, „Don Quijote de la Mancha”, de Cervantes sau „Povestirile din Canterbury”, de Chaucer. Desigur, lăsând deoparte moștenirea elenă și romană.

Pe unele le-am citit și le-am admirat atât povestea, cât și măiestria scrisului (versurile lui Pușkin din „Evgheni Oneghin” sunt extraordinare), pe unele le-am detestat complet („Povestirile din Canterbury”), la altele mi-a plăcut doar povestea, nu și scrisul („Decameronul”), iar pe altele n-am apucat încă să le citesc.

Când vine vorba de „Divina comedie“, prima parte, Infernul, mi s-a părut relativ interesantă, însă următoarele două, Purgatoriul și Paradisul, m-au plictisit la culme. Versurile, de asemenea, nu prea m-au încântat. Ce-i drept, nici nu sunt un iubitor de poezii și poeme, iar dacă versurile nu-s ieșite din comun, ca la Pușkin, încep să sforăi.

Pentru cine nu știe, „Divina comedie” este structurată în trei părți, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, pe măsură ce personajul, Dante, autorul însuși, ghidat de Virgiliu, cel care a scris „Eneida”, esențial de citit după „Iliada” și „Odiseea” lui Homer, coboară în Infern, apoi urcă spre Purgatoriu și, într-un final, spre Paradis.

Cele trei etape sunt dispuse în cercuri concentrice. Spre exemplu, Infernul conține mai multe cercuri, unele deasupra altora, în care condamnații suferă diverse pedepse, în funcție de crimele comise. Cu cât păcatele mai grele, cu atât mai adânc și mai chinuitor cercul din Infern în care se află.


Un lucru care mi-a îngreunat lectura a fost că „Divina comedie” conține multe referințe la personaje sau structuri politice ale secolului al IV-lea, sensul acestor referințe scăpându-mi adesea.

Infernul a fost partea mai interesantă a cărții pentru că Alighieri invocă poveștile unor condamnați care s-au dedus la desfrâu, pasiune, minciună și alte vicii care le-au fost puse în cârcă drept păcate. Adică pentru că au fost oameni. Dacă nu suferi de puritanism religios, vei putea empatiza cu ei.

Odată cu următoarele etape, chiar și versurile își pierd din calitate, nu doar că începem să avem de-a face cu personaje plictisitoare, în special în Paradis, unde Dante nu mai este ghidat de Vergiliu, ci de Beatrice. Personaje care mereu au făcut ceea ce trebuie și care acum trăiesc în pacea divină, unite cu Domnul. Bleah.


A contat, e adevărat, și disprețul meu pentru religie și n-am putut să nu percep „Divina comedie” și ca pe o unealtă de propagandă habotnică, în care tot ce este uman, însăși esența umanității și a corpului, este aruncat în Iad drept ceva stricat, iar supunerea, lipsa de voință proprie, puritanismul și distorsionarea naturii omenește sunt ridicate la nivel paradisiac.

N-am putut să nu mă gândesc la Nietzsche și la filosofia lui despre „stăpâni și sclavi“, să nu compar în mintea mea cum în „Odiseea” puterea și voința individului, exemplificate de personaje precum Penelopa și Ulise, sunt calități nobile, ale „stăpânilor”, pe când în „Divina comedie” nobile sunt servitudinea și reducerea omului la conceptul de „rob”, nobili fiind acum „sclavii”.

Oricum ar fi, „Divina comedie“, de Dante Alighieri, e lectură obligatorie, măcar pentru a afla despre ce e vorba, dacă nu neapărat pentru a fi impresionați de mesajul ei și de forma în care este transmis acest mesaj.

Postcapitalism. Paul Mason

Postcapitalism“, de Paul Mason, o carte densă și în anumite momente extrem de greoaie, ținând cont că intră foarte adânc în mecanismele economice pe care omul obișnuit nu le cunoaște, însă una care te ajută să deschizi ochii și să vezi mai bine ce se întâmplă în jurul tău.

Construind adesea pe bazele teoriei economice marxiste, Paul Mason demonstrează prin multiple exemple că actuala epocă a informației sapă tot mai mult la fundația capitalismului.

Linux, Firefox sau Wikipedia sunt date ca exemple. Cooperativele sau criptomonedele sunt alte exemple.

Câți dintre noi la nivel mondial folosesc Linux? Relativ puțini în comparație cu Windows, însă, oare câți dintre cei care folosesc Windows au și cumpărat acest program sau doar l-au descărcat de pe Internet?

Linux este în sine un program disruptiv pentru Windows-ul capitalist pentru că este gratis și open-source (adică un program care nu este deținut de nimeni, licența fiind liberă și accesibilă tuturor).

De cealaltă parte, cei care folosesc un Windows piratat demonstrează exact una dintre teoriile lui Mason: că epoca informației este incompatibilă cu capitalismul. Informația (fie că e program de operare ca Windows-ul, fie că sunt fișiere de muzică sau filme etc) poate fi multiplicată și copiată în mod gratuit la infinit.

Chiar dacă pe raftul unui magazin pachetul Windows 7 are un preț, atunci când el este copiat și distribuit ca informație pe Internet, devine instantaneu gratuit.

Astfel, teoria valorii economice care propune pentru un obiect un preț format din costul producerii sale + mâna de lucru este distrusă când vine vorba de multiplicarea lui. Produsul are un cost real doar pentru primul exemplar produs, dar multiplicarea sa ulterioară este complet gratuită, deci și prețul tinde spre un zero absolut.

Companii ca Apple sau Spotify care-ți permit, în schimbul unei anumite sume, să asculți muzică sunt companii care oferă un produs (muzica) fără a fi depus sau a depune vreo muncă la crearea acelui produs. Ele doar cumpără licențe de distribuție, însă costul multiplicării produsului pe care-l vând este zero. Pe scurt, este copierea unui fișier, costul de a da CTRL+C fiind aproape de zero, iar apoi ți-l pun ție în cont printr-un CTRL+V, costul fiind tot aproape de zero. Tu însă vei plăti mult mai mult decât aproape zero, deși Apple și Spotify au costuri de producție de aproape zero.

Desigur, cei care vor să obțină gratuit un produs al cărui cost de multiplicare este gratuit aleg alte soluții, cum ar fi site-urile pirat.


Wikipedia este un alt exemplu dat de Paul Mason ca tehnologie care trăiește în afara capitalismului.

Un site care, potrivit estimărilor, ar putea obține miliarde din reclame, dar care insistă în continuare să nu permită reclame pe platforma sa și să apeleze la contribuțiile utilizatorilor săi pentru a-și acoperi costurile de funcționare.

Mai mult, Wikipedia este o companie pentru care oamenii aleg să lucreze gratuit. Deși are în jur de 200 de angajați, compania beneficiază de mii de oameni dispuși să creeze și să editeze conținut fără a fi plătiți. Wikipedia este informație pură și gratuită. Nu știu cât de bine o mai duce piața de enciclopedii de când are Wikipedia drept concurent.


Ei bine, acum te cam întrebi ce legătură au câteva site-uri și Internetul cu economia reală?

Aici intervine automatizarea. Prețul unui produs, să zicem o mașină, este dat de costul materialelor din care e făcută, costurile de design și cercetare, costurile cu mâna de lucru care să construiască acea mașină + profitul companiei.

Pe măsură ce automatizarea va lua locul brațelor umane, o bună parte din costurile de mai sus (design, cercetare) vor exista doar pentru primul model, iar cele cu mâna de lucru vor dispărea complet.

Pentru producția ulterioară automatizată a aceluiași model de mașină, singurele costuri vor fi cele cu materialele din care este făcută mașina.

Similar unui fișier electronic, costurile de multiplicare vor tinde către zero, iar prețurile la fel. Asta ar duce la o scădere a nevoii de a munci.

Modelul capitalist de a extrage profit din munca angajatului, care nu este plătit pe măsura valorii pe care o produce, este astfel înlocuit de prețuri reale pentru costuri de producție reale.


Printre altele, Mason aduce în discuție inclusiv istoria capitalismului, crizele tot mai dese ale acestuia și faptul că marea sa implozie a fost amânată în anii ’90 de descoperirea unor noi piețe în care să se extindă, anume Rusia și foștii sateliți sovietici, capitalismul neputând să supraviețuiască decât printr-o continuă găsire de noi piețe, fie prin dezvoltarea de noi tehnologii, fie prin descoperirea Americilor sau prăbușirea comunismului.


O altă idee interesantă mi s-a părut, conform lui Mason, mutarea valorii din producție în sistemul financiar.

Dacă înainte de nașterea neoliberalismului valoarea era dată de muncă și de producție, ulterior ea a ajuns să fie dată de bani.

Marii producători avea un interes ca muncitorii să aibă salarii care să le permită să consume producția de pe piață. Era un model ciclic. Dacă muncitorii nu aveau bani să cumpere, degeaba produceai, că nu cumpăra nimeni.

Acest model a fost însă dat peste cap. Marii producători, și ei datori vânduți la bănci sau listați la bursă, susceptibili deci ca acțiunile lor să fie devalorizate, nu mai sunt interesați acum să-și plătească angajații bine, căci angajații, dacă nu-și permit un iPhone de 1.000 de dolari, pot oricând să apeleze la un împrumut bancar.

Astfel, valoarea nu mai este strict legată de muncă (angajatul este prost plătit), ci de bani (profitul obținut prin dobânzi).

Poate că de asta mulți oameni urăsc cămătarii și pe frații lor moderni, băncile, fiindcă realizează la un anumit nivel că aceste „industrii” obțin profit fără a munci, fără a produce valoare reală. Doar se folosesc de bani pentru a face mai mulți bani, având monopol asupra capitalului.

Actualul sistem capitalisto-financiar nu este interesat ca tu să fii plătit conform valorii pe care o aduci prin munca ta, ori cât mai aproape de ea, ci tocmai invers, pentru a fi nevoit să faci împrumuturi, iar aceste împrumuturi să fie generatoarele de profit.


Vechiul sistem nu doar că a fost distrus de neoliberalism, de la sindicate la pauperizarea muncitorilor, dar a pus în schimb o încrengătură între un stat slăbit, ale cărui puteri de reglementare și supraveghere au fost eradicate treptat, și piața financiară.

Iar oamenii încep să vadă asta tot mai mult, așa cum au văzut și-n 2007, când giganții bancari ai pieței financiare, cei care au îngropat atâția oameni, au fost salvați pe nedrept din contribuțiile acelorași oameni pe care i-au lăsat fără case.

E ceva profund greșit într-un sistem în care muncești onest toată viață fără a-ți putea permite o casă dacă nu apelezi la bancă, ceea ce oricum nu transformă casa în a ta; a ta e pe la 70 de ani, când termini de plătit ratele. Mai trăiești un an-doi și mori.

România are cel mai mare grad de ceea ce se numește „working poor”, adică oameni care deși muncesc, tot în sărăcie se zbat. Este rezonabil pentru oricine să se întrebe „de ce naibii mai muncesc? Care e sensul, dacă tot am datorii la sfârșitul lunii?”

Iar asta cu atât mai mult când vezi că un angajat de la Mega Image este plătit cu minimul pe economie, iar compania mamă Delhaize raportează profituri de aproape un miliard de euro.

Nu se poate spune că n-au de unde, însă trebuie să vezi angajatul ca pe o ființă umană, nu ca pe un sclav pe care să-l storci pentru încă zece euro profit.


Bineînțeles, mai sunt multe aspecte complicate și fascinante de discutat despre ideile din cartea lui Paul Mason, despre impactul viitor pe care automatizarea și informația îl vor avea asupra producției, a muncii și prețurilor și, în definitiv, asupra nevoii de a munci.

E posibil ca omul să se elibereze într-un final din nevoia de a munci pentru subzistență, în schimb să dorească să muncească pentru a-și atinge potențialul, pentru a privi către stele.

Un lucru e totuși cert. Sistemul actual e total nesustenabil și inechitabil, ceva trebuie să se schimbe. Și din discuțiile pe care le-am tot avut recent, observ că tot mai mulți oameni încep, inevitabil, să alunece spre stânga politică.