Intermitențele morții. Jose Saramago

Intermitențele morții“, de Jose Saramago. Prima carte a autorului portughez pe care am citit-o, în urmă cu șase ani.

Cu un scenariu care mi s-a părut extrem de atractiv – moartea, din cauze necunoscute, ia o pauză și nimeni nu mai moare -, dar prost transcris în poveste.

Pagină după pagină am sperat că Saramago va schimba tonul, că va face cumva să nu-și bată joc de scenariul ăsta atât de promițător, dar degeaba. Am fost dezamăgit, dar asta nu mă va opri să-l mai citesc, ținând cont că mai am vreo patru-cinci cărți de ale sale.

Deci, ce se întâmplă când într-o țară, deși nenumită, este destul de clar că-i vorba de Portugalia natală, moartea își suspendă activitatea? Oricât de bolnav sau bătrân, niciun om nu mai moare. Nici chiar un accident care să ducă la decapitare nu îndură moartea să te viziteze.

Astfel, ajungem la niște probleme la care nu ne-am fi gândit, contemplând posibilitatea ca dintr-o dată să trăim veșnic. Rudele celor muribunzi și bolnavi sunt nevoite să aibă grijă de ei la nesfârșit, iar moarte – felul lui Saramago de a se referi la Moartea ca personaj – se și îndrăgostește.

Ajung oare oamenii, sătui de chinul vieții veșnice, să o implore pe moarte să se întoarcă și se le aducă alinarea mult dorită?


Câștigător al Nobelului în 1998, Saramago are un stil extrem de greoi în cartea asta. Dialogul este scris continuu, replicile fiind separate prin virgule și majuscule, însă este destul de ușor să te rătăcești și să nu mai știi cine când vorbește.

Intermitențele morții” a fost o carte promițătoare, însă care s-a ratat prin dorința autorului de a apela la diverse artificii absolut inutile.

Doctor Jivago. Boris Pasternak

Doctor Jivago“, de Boris Pasternak. Celebrul roman a cărui publicare în Uniunea Sovietică a fost refuzată, manuscrisul fiind transportat ilicit în Italia, unde a și fost tipărit.

De altfel, Boris Pasternak a câștigat Nobelul pentru „Doctor Jivago“, dar sovieticii nu i-au permis să meargă în Stockholm pentru a accepta distincția.

De menționat că această carte a fost folosită și pe post de propagandă de CIA, care i-a văzut potențialul de a ciobi din imaginea Uniunii Sovietice.

Deși „Doctor Jivago” acoperă o perioadă largă, între prima Revoluție Rusă din 1905 și cel de-Al Doilea Război Mondial, mi-a părut drept un roman al Revoluției de la 1917 și al Războiului Civil ulterior.

Asta este și principala parte ca mi-a rămas în minte, luptele dintre albii țariști și roșii bolșevici, iar asta poate și din cauză că nu mai citisem nicio carte care să se axeze pe Războiul Civil de după 1917.


Chiar dacă are o însemnată cantitate de situații istorice, ele mi-au părut prezentate mai mult ca fundal pentru peregrinărilor amoroase ale doctorului Iuri Jivago (deși aceste peregrinări au fost la rândul lor cauzate de situațiile din fundal), căsătorit cu Tonia, pe care trebuie să o lase în urmă odată mobilizat ca medic în Primul Război Mondial.

Într-un hotel, Iuri o cunoaște pe Larisa, o asistentă medicală, și pornește o relație cu aceasta.

Derulând filmul istoriei mai departe, odată cu Revoluția Rusă de la 1917 Iuri se refugiază cu Tonia la țară, dar în timpul unei vizite într-un sat vecin o reîntâlnește pe Larisa și cei doi își reiau relația.


Întâlnirile dintre Iuri și Larisa par ca niște ecouri ale marilor cutremure istorice, cei doi având parte unul de celălalt doar în timp ce în jurul lor au loc războaie sau revoluții. În micile perioade de acalmie dintre aceste evenimente, Iuri este cu familia, iar Larisa își crește singură copilul.


Hotărât să-i mărturisească Toniei trădarea, Iuri este capturat de partizani pe drumul spre casă și obligat să lucreze pe front timp de un an și jumătate, înainte de a reuși să dezerteze.

Important de notat că Războiul Civil din Rusia nu a implicat doar două forțe, albii și roșii, ci și diverse grupări de partizani, opuse ambelor mari facțiuni.

Iuri nu reușește să se întoarcă la Tonia, care în absența lui plecase în Moscova, astfel că-și reia relația cu Larisa, pe care o păcălește să plece în Extremul Orient rusesc pentru a se afla în siguranță.


Ulterior, deși este considerat fugar, Iuri își asumă riscul și pleacă spre Moscova pentru a o găsi pe Tonia, doar pentru a afla că familia lui fusese exilată în Franța din cauza convingerilor nu suficient de bolșevice.


Mi-a plăcut mult „Doctor Jivago” pentru turbulenta perioadă istorică pe care o acoperă și pentru modul în care spune povestea oamenilor simpli, ale căror vieți sunte prinse și aruncate încolo și încoace de implacabila roată a istoriei ce ne cuprinde pe toți.

Doctor Jivago” a fost ecranizată în 2002, cu Keira Knightley. De menționat că există și o variantă rusească, sub formă de mini serie, din 2006, care este de preferat dacă poate fi găsită, știindu-se faptul că rușii fac niște serii excelente după marilor lor romane.

Oliver Twist. Charles Dickens

Oliver Twist“, de Charles Dickens. Un roman care nu mi-a plăcut așa de mult cum mă așteptasem și care mi-a lăsat o imagine destul de mediocră despre Charles Dickens, însă ulterior am mai citit una din cărțile lui care a reușit să mă cucerească total și să mă facă să-l văd pe autorul britanic ca pe gigantul literar care este.

Oliver Twist” spune povestea orfanului cu același nume, nevoit de mic să muncească pentru a se întreține și ulterior vândut ca ucenic, doar ca apoi să fugă în Londra în căutarea unui trai mai bun.

Aici intră în contact cu o bandă de pușlamale organizată ca hoți de buzunare și, pentru a face parte din organizație, este învățat toate șiretlicurile meseriei de borfaș.

Fagin, un infractor evreu și capul rețelei, devine noul șef al lui Oliver Twist, iar scăparea din mâinile acestuia se dovedește o treabă grea, chiar și cu ajutorul domnului Brownlow, un bărbat care devine interesat de Oliver și care reușește să descopere ițele adevăratei identități a copilului.


Finalul, unul fericit de altfel, mi s-a părut similar celui din „Singur pe lume“, cartea lui Hector Malot.

N-aș zice că „Oliver Twist” e o carte bună, dar nici rea. E o încercare timpurie de roman social din partea lui Charles Dickens, una prin care încearcă să atragă atenția asupra soartei orfanilor de pe străzile din Londra și a găștilor de mici infractori din acea epocă.

O carte de citit, chiar dacă nu se ridică neapărat la standardul impus de clasici precum Hugo, Dickens în alte scrieri ale sale, Tolstoi sau Dostoievski. Simbolismul, discursul social, descrierea Londrei din acea perioadă și multe alte elemente fac ca „Oliver Twist” să fie totuși o lectură esențială.


De Charles Dickens am mai citit „Poveste despre două orașe”.


Oliver Twist” a fost ecranizată de multe ori, dar eu am ales versiunea din 2005, în regia lui Roman Polanski.

Solaris. Stanislaw Lem

Solaris“, de Stanislaw Lem, o carte clasică pentru literatura SF, însă una care nu m-a impresionat peste măsură.

Poate că, totuși, ar trebui judecată și contextual. La vremea ei, în 1961, o fi fost ceva complet nou și impresionant, dar acum, printre munții de povești SF, e posibil să-și fi pierdut din atracție.

Opera lui Stanislaw Lem se axează pe o problemă filosofică: dacă am întâlni entități extraterestre, am ști cum să comunicăm cu ele, am reuși să o facem?

Personajul principal, Kris Kelvin, este trimis pe stația spațială Solaris, care orbitează planeta Solaris, planetă formată dintr-un ocean care o acoperă în întregime și care este viu – o formă de viață extraterestră.

Kelvin trebuie să găsească o cale de a comunica cu această entitate, însă măsurile noi și radicale pe care le ia nu oferă nimic nou vis-a-vis de natura ei, ci doar o reacție a oceanului care le produce oamenilor experiențe psihologice traumatizante.


Chiar dacă povestea nu este de natură să producă exclamații de uimire, reușește totuși să-ți planteze o întrebare în cap, întrebare care, de altfel, este analizată de știință de zeci de ani: cum și în ce fel am putea comunica cu alte forme de viață descoperite în Cosmos?

Fără un sfanț prin Paris și prin Londra. George Orwell

Fără un sfanț prin Paris și prin Londra“, de George Orwell. O carte de memorialistică în care faimosul autor britanic își povestește anii de sărăcie pe care i-a petrecut în cele două capitale europene.

Fiind împărțită în două, câte o parte pentru fiecare oraș – Paris și Londra -, cartea este, la fel ca „Drumul spre Wigan Pier“, o scoatere la iveală a sărăciei, punerea ei pe tapet și totodată un soi de investigație jurnalistică.

Prima parte cuprinde, cum ziceam, aventurile pariziene ale lui Orwell și ale prietenului său Boris, un emigrant rus, fiind axată mai mult pe diversele locuri de muncă, prost plătite, obositoare și inumane, în comparație cu partea a doua, cu aventurile londoneze, unde accentul cade pe adăposturile infecte în care Orwell e nevoit să-și petreacă nopțile.

Un om educat poate să facă față trândăviei impuse, care este una dintre cele mai mari rele ale sărăciei. Însă un om ca Paddy, care nu avea cu ce să-și umple timpul, se simte la fel de îngrozitor când n-are de lucru precum un câine legat cu lanț. De-asta e așa o prostie să spui că cei care au „decăzut” trebuie compătimiți mai tare decât toți ceilalți. Cel cu adevărat demn de milă este omul care a fost dintotdeauna la pământ, și care înfruntă sărăcia cu o resemnare oarbă, lipsită de orice speranță.”


Nu pot să zic că „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” m-a încântat, dar a fost o lectură decentă, mai slabă totuși decât „Drumul spre Wigan Pier“, carte pe care aș numi-o sora ei geamănă mai bună, cartea în care Orwell se declară socialist, dar nu sovietic.

Oricum, ambele au meritul de a te purta în subteranele societății și de a te forța să dai ochii cu oamenii pe care, de obicei, nici nu i-ai observa pe stradă. Orwell îți servește sărăcia pe tavă și te roagă să guști. Iar aroma ce-ți rămâne pe limbă este amară.


Ca idee de subsol, pe măsură de citești opera lui Orwell descoperi cât de complex a fost, în ciuda faptului că oamenii-l simplifică atâââât de obositor doar la „1984“.

Operele lui despre sărăcie, despre clasele de jos – „Fără un sfanț prin Paris și prin Londra” și „Drumul spre Wigan Pier“, romanele distopice – „1984” și „Ferma animalelor“, cartea despre experiența sa din timpul Războiului Civil din Spania – „Omagiu Cataloniei“, ori cea despre Birmania ca parte a Imperiului Britanic, unde a activat ca ofițer – „Zile birmaneze“.


De George Orwell am mai citit „1984“, „Ferma animalelor“, „Cărți sau țigări“, „Drumul spre Wigan Pier“.