Memento mori

Altitudinea nu vine doar cu conditii meteo diferite, ci si cu lucruri cu care esti mai putin obisnuit: brichetele nu mai functioneaza (ceva chimie legata de frig si lipsa de oxigen), sa fierbi ceva dureaza mult mai mult (lipsa de oxigen), tevile de apa sunt inghetate dimineata si abia spre 12 amiaza se dezgheata.

Bricheta poate fi inlocuita usor cu chibrituri, iar preturile la mancare si bauturi cresc pe masura ce urci, nu doar din cauza ca produsele de baza trebuie transportate mai departe, ci si pentru ca trebuie folosite mai multe lemne/gaz pentru a atinge punctul de fierbere in conditiile aerului rarefiat. Cu toate astea, preturile sunt mici pentru standardele cu care suntem obisnuiti. In privinta tevilor care ingheata peste noapte nu prea ai ce face. Nu e comod cand n-ai ce apa sa arunci in buda turceasca, dar e un pret mic de platit pentru a fi unde esti. Exista totusi apa pe care o poti pune in filtru sau cu care sa te speli pe fata si pe dinti: la fiecare cazare exista o chiuveta in curte unde apa este lasata sa curga non-stop, tocmai pentru ca teava sa nu inghete.

Am patit adesea sa ma ard pe munte. Prostia, ce sa-i faci? Mereu imi imaginam ca daca e frig, soarele nu e un pericol. Te arzi vara, cand e cald, nu? Nu tocmai. Fiind mult mai aproape de soare, te poti arde chiar si la zero grade. De data asta am avut inspiratia de a nu mai fi prost si m-am dat cu crema de soare pe fata, in timp ce restul corpului dardaia de frig. Cu buzele si mainile n-am avut insa ce sa fac, au crapat din cauza frigului si a aerului uscat.

Ma-ndrept spre Manang, cea mai mare asezare de pe traseu. Varfurile inzapezite, cu forme care de care mai intortocheate, se inmultesc. Cred ca Patagonia ramane locul meu preferat din lume si Anzii muntii in care m-am simtit cel mai acasa, dar Himalaya e altceva: totul arata mult mai salbatic, ca o margine de lume, unde pana si supravietuirea e pusa sub semnul intrebarii. Patagonia a fost o experienta mai completa, care a inclus mai multe dintre lucrurile care imi plac (autostop, campat, drumetii in munti), insa Himalaya te face sa deschizi gura si sa nu o mai inchizi atunci cand vezi formele muntilor, inaltimea si salbaticia lor, cand te gandesti ca sunt oameni care chiar incearca sa urce pe culmile alea si sa se aseze pe varfurile de deasupra norilor. Ma uit in zare cautand rute pe care le-ai putea urca, prin zone predispuse la avalanse, si ma apuca transpiratia: e o nebunie.

Ma opresc la 20 de minute de Manang, in Braka. N-am chef de aglomeratia din Manang, unde merge restul lumii. Aici e liniste si de pe terasa cazarii se vede tot masivul Annapurna. E locul in care-mi iau si ziua de pauza recomandata pentru aclimatizare. E totodata si locul in care-i cunosc pe cei doi suedezi, Patrick (+50 de ani) si Anders (+60 de ani), cu care am sa petrec restul zilelor pe traseu. Ne intelegem bine, sunt barbati de moda veche, stoici si cu dragoste de munte.

Cateodata ma-ntreb daca, pe masura ce trec anii, devenit tot mai uracios in mod gratuit. Cel putin asta simt, ca nu mai am rabdare cu oamenii si o toleranta zero absoluta pentru prostiile lor. Cei mai multi dintre ei dau din gura doar ca sa dea din gura, fara a avea ceva de zis si e un chin sa ii asculti. Odata cu Patrick si Anders mi se confirma o suspiciune: nu ma transform intr-un mizantrop, ci ca de obicei imi este imposibil sa gasesc un liant intre mine si persoane mai tinere care au crescut in o cu totul alta lume si care, implicit, au o viziune complet diferita asupra lumii.

Muntele este un bun exemplu in sensul asta. Cu Patrick si Anders stam la povesti despre muntii pe care i-am batut, dezbatem carti de munte pe care le-am citit si invocam toti marii montaniarzi care au facut istorie. Avem dragoste de munte si ne simtim mici in umbra lor. De cealalta parte, pentru cei mai tineri, drumetia in jurul Annapurna e doar o alta experienta de bifat. Economia experientei isi spune cuvantul. Nu exista niciun fel de romantism, de transcendental, de aventura, de dragoste. Nu exista sentimente si valori, doar lista cu bife. Asta e una dintre partile negative ale drumetiei in jurul Annapurna: prea multi oameni care n-ar avea ce sa caute aici daca nu ar fi o experienta la moda, printre experientele de top de avut. Cam la fel ca articolele alea cu 100 de locuri pe care trebuie sa le vezi. Imi amintesc de montaniarzi care invocau nume (si cartile lor) ca Maurice Herzog sau Heinrich Harrer, nume care le-au starnit dragostea de munte si chemarea interioara de a fi printre ei. Astfel de lucruri lipsesc de la mai toti oamenii de pe traseul asta. Au inimile pustii si hamali care sa le care chilotii la 5.416 metri.

---

Parca nu mai e asa de frig. Tipul de la cazare mi-a spus ca a fost neobisnuit de frig pentru perioada asta. Norocul meu! Ma-ndop cu tigari pe terasa. Soarele a disparut in spatele muntilor, dar in lumina amurgului inca se mai vad cateva hornuri din care incepe sa iasa un fum ce miroase a lemn. Pe ulita de pamant batatorit o ceata de copii se alearga si face harmalaie. Turmele de iaci coboara de pe versanti si se intorc acasa. Zapada lipita de ghetarii din varfurile care ne impresoara reflecta o ultima geana de lumina. E noapte.

---

Dimineata plecam toti trei la drum, spre Yak Kharkva. Peisajele sunt ireale. Poti vedea de la distanta cum zapada de pe munti e vanturata si cum norii se aseaza pe varfuri ca pe tronul lor ceresc.

In camera comuna, cuptorul nu e alimentat doar cu lemne, ci si cu balegar de iac. E o caldura atat de dulce si stam in tricou, ceva de neconceput in alte locuri. Chiar daca balegarul de iac nu arde la fel de mult ca lemnul, elibereaza o caldura mult mai mare. Taranii din Romania foloseau si ei metoda asta de incalzire. Balega era modelata in caramizi care se numesc tizic si care erau bagate apoi in soba.

Jucam carti si incercam sa absorbim toata caldura, sa ne facem rezerve. Stim ca e putin probabil sa o mai intalnim din nou. Aproape ca as fura niste balega de iac sa mi-o bag in buzunar si sa o am la nevoie.

E primul loc in care toata lumea are parte de caldura. La celelalte cazari, caldura avea o raza mai redusa, asa ca serpasii si hamalii se ridicau de langa cuptor cand vedeau straini apropiindu-se, lasandu-i pe ei sa se incalzeasca. Mi-a fost rusine de multe ori cand au facut asta pentru mine, dar nu am refuzat. M-am (poate) amagit cu ideea ca ei sunt mai obisnuiti cu frigul si ca am nevoie de caldura mai mult decat ei. Nu stiu daca e doar o minciuna pe care mi-o spuneam pentru ca, pe cand toti strainii erau infofoliti pana sub nas, ei erau in slapi si fara prea multe haine. De asemenea, nici nu prea-i vedeai zgribuliti.

---

Maine ne indreptam spre Thorung Pedi (Lower Camp), ultima oprire inainte de trecatoarea Thorung La, cel mai inalt punct de pe traseu (5.416 metri). Ca in fiecare zi, ma doare capul din cauza altitudinii, durere care de obicei dispare dupa somn. Am Diamox cu mine, dar doar ca solutie de salvare in cazul unor simptome grave. Durerea de cap nu e nimic neobisnuit, iar Diamox are prea multe efecte secundare ca sa-l iei ca pe bomboane. Mai e un motiv: vreau sa parcurg traseul, inclusiv trecatoarea, fara niciun ajutor extern. Fara hamali, fara Diamox, fara nimic de genul, doar puterea mea, pe care o am sau nu.

Astazi trebuie sa ajung in Upper Pisang. La plecare, pe partea stanga, cum e eticheta, invart rotile budiste (mani wheels). Poate ca nu fac bine, dar nici rau n-au ce sa faca. Inauntrul fiecareia e o mantra care e trimisa in vazduh atunci cand roata se invarte. Acelasi principiu e valabil si-n cazul steagurilor care sunt peste tot: cand sunt batute de vant, mantrele se imprastie in jur.

Budismul e una dintre religiile inofensive ale lumii. Daca in loc de a-i ucide pe pagani, pe homosexuali, – in fine, toata violenta si ura din celelalte religii ale dragostei – mi se cere sa invart niste roti, atunci am sa invart niste roti.

Prin vai, printre munti, pe poduri suspendate, pe sub stanci pe care sunt catarate capre cautand un smoc de iarba ajung in Upper Pisang fix cand incepe sa ninga. Vremea a fost destul de predictibila pana acum: dimineata si pana la 14-15 e senin si cald, apoi incepe ploaia care, de acum, fiind la atitudine mai mare, se transforma in ninsoare. Trebuie sa te trezesti si sa pleci devreme pe traseu ca sa prinzi partea buna a fiecarei zile.

---

Cred ca asta ar fi un moment bun sa povestesc despre ,,gas shower”. Din moment ce am castigat altitudine si a devenit frig de tot seara si noaptea, un dus fierbinte e binevenit. In Nepal le zice ,,gas shower”, din moment ce boilerul din baie e conectat la o butelie de gaz din afara. Peste tot in baie ai avertismente sa lasi fereastra deschisa, ca nu cumva sa te sufoci. Boilerul mai are eventuale scapari de gaz si te-ai putea trezi pe podea, in curu’ gol.

Ei bine, uneori am prostul obicei de a ma considera supraom in comparatie cu ceilalti, asa ca am refuzat luxul unui dus fierbinte (ce, Hillary avea dus fierbinte?) si am facut cu apa inghetata. Am tremurat ca un dobitoc cinci ore dupa, cu parul ud, incercand sa recapat o temperatura de baza normala. Partea buna in astfel de situatii este ca am puterea de a recunoaste ca sunt prost, asa ca-n Upper Pisang am acceptat luxul si dusul fierbinte la 28 de grade a fost divin.

Toata lumea sta in camera comuna, in jurul sobei/cuptorului. E atat de frig incat nici sa te pisi nu-ti vine, ca ar insemna sa te duci afara. Lesne de spus ca niciuna dintre camerele de somn nu este incalzita si ca tencuiala din jurul ferestrelor si usilor e de forma. E aproape la fel de frig ca afara, asa ca fara un sac de dormit bun, in ciuda paturilor pe care le primesti, vei avea parte de niste nopti de cosmar.

Ma uit pe fereastra si e ,,whiteout”. Daca te prinde asa ceva pe drum, ai pus-o. N-ai nicio sansa sa te orientezi.

Zapada se asterne peste noapte, peste case, prin brazi si prin munti, dar nu pe drum. Privelistea cu care ma ridic din pat e superba.

E primavara. Zapada asternuta in brazi se topeste si-mi cade in cap, iar de pe streasina cladirilor se scurg mici suvoaie de apa. Seara totul ingheata, iar dimineata se trezeste la viata.

In drum spre Ngawal ajung la un templu cu o roata mare, pe care o invart si apoi ma asez langa un omulet de zapada pe care l-am gasit acolo, cu ochii la varful Annapurna II, care pare ca are si fatza. Halesc niste placinta cu mere si branza de iac. Doua doamne au tras de mine sa cumpar ba de la una, ba de la alta, dar am gasit solutia ideala: jumatate de la matale, jumatate de la matale. Au fost foarte multumite. ,,Da, spread around”, zisera. Nitei bani pentru fiecare.

Un elicopter zboara printre munti, ceea ce nu-i niciodata o veste buna. Probabil ca cineva are nevoie de evacuare de urgenta.

Serpuiesc in sus si ma tot lovesc de un grup de germani care au muzica la boxa. Ii rog sa opreasca rahatul ala, ca n-am venit in Himalaya sa aud Bob Marley in munti. Ma iau la misto, ca ei ,,se distreaza”. Ma apuca spumele, dar ghidul lor nepalez ma calmeaza si-si cere scuze pentru ei. Nu ai de ce sa-ti ceri tu scuze, ei sunt niste dobitoci. Serpuim in continuare si avem cam acelasi ritm, motiv pentru care ne tot intalnim. De undeva de sus rad de mine si imi arata cum danseaza ca si cum ar fi in club. Pai futu-va mamele, uit de altitudine, de urcus si ii prind din urma. Arunc rucsacul, betele, ochelarii si ma duc direct sa-l iau pe unul de gat. E tot ce voiam sa fac, sa-i sperii incat sa se potoleasca, dar ghidul se interpune iar intre noi. Ii explic ca nu se face asa ceva, oamenii vin sa asculte pasarile, si vantul, si apa, nu prostiile lor. Sa-si puna casti. Pe decursul zilei am dat peste multi astfel de idioti, dar toti au oprit muzica cand li s-a spus, mai putin astia. Din spatele ghidului, unul dintre ei, mai tupeist, zice ca io-s barbat in toata firea si ca ei au doar 18 ani. Pai futu-te, cand ma luai la misto erai barbat, dar acum plangi dupa mami ca ai doar 18 ani. Ai zis ca tu te distrezi cu muzica la boxa, bravo, io ma distrez luand prosti de 18 ani de gat la 3.500 de metri altitudine. Ghidul promite ca o sa-i convinga sa o lase balta cu muzica. Un cuplu aflat mai jos pe poteca intervine si fiecare zice ca nu vrea sa auda muzica.

Ca oi fi parut nebun sau nu e irelevant atata timp cat s-au speriat suficient incat sa se potoleasca si sa-i lase pe restul sa se bucure de natura. Nici comportamentul meu nu a fost poate ideal, dar erau deja doua ore de cand ma rugam frumos de ei si am vazut rosu in fata ochilor. Unii se inclina la Isus, Buddha sau iPhone. Io ma inclin in fata muntilor si o iau razna cand unii sau altii aleg sa-mi intineze experienta.

Am ajuns in Ngawal si m-am cazat la o casuta. Ninge si ma distrez urcand pe scari, sa aud scartaitul zapezii sub talpile mele. Imi aduce aminte de copilarie, cand erau zapezi mai serioase si mergeam la scoala pe intuneric, orele incepeau la 07, zapada scartaia sub bocanci, iar apoi calcam intentionat prin baltile inghetate, sa aud cum crapa.

E o noapte friguroasa. Dimineata ma trezesc cu fereastra inghetata, dar, din nou, privelistea pe care ti-o ofera cerul senin de la 08 merita toate sacrificiile.

In Pokhara, cineva imi spusese ca-n maximum cinci ani Nepalul va fi cotropit fie de China, fie de India. ,,Toata lumea vrea apa”, iar Nepalul e sursa multor rauri si e bogat in apa. Vazand ca mai toate proiectele de infrastructura, de la drumuri la hidrocentrale, sunt construite si operate de chinezi, cred ca e destul de clar cine va prelua controlul. Faptul ca pe drumul care se construieste semnele sunt mai intai in chineza, apoi engleza si abia apoi nepaleza cred ca spune ceva. E insa tactica devenita deja clasica a chinezilor din ultimii ani, una extrem de inteleapta. Chinezii nu invadeaza militar ca SUA, ei se strecoara pasnic si pun mana pe resurse vitale, dar folosesc si colonizarea cu populatie Han, cum au facut in Tibet. In cartea sa despre Fluviul Amur, Colin Thubron povesteste ca sunt tot mai multi chinezi care se muta si opereaza in Siberia. Rusii de acolo se declarau sub asalt, dar e un asalt legal. Populatia Han migreaza legal si, usor-usor, vor deveni majoritari. De facto, Siberia va deveni China, daca nu si de jure.

L-am intrebat pe baiatul de la cazarea din Ngawal daca, totusi, drumul nu le usureaza viata, ca pot sa transporte lucruri mai usor. Inainte de drumul prin munti (construit de chinezi), nu exista decat o poteca si hamali. Raspunde ca nu, le-a facut viata mai grea. Majoritatea traiesc din turism si, din cauza ca acum exista un drum pana-n Manang (3.519 metri), multi straini prefera sa ia masina din Besi Sahar tocmai pana-n Manang, fara sa se mai opreasca in toate satele dintre. Cazarile si restaurantele dintre sunt acum pustii. Pe langa faptul ca pierd atat de multa frrumusete, cei care fac asta se expun si la raul de altitudine. Nu doar la simptomele obisnuite, cum ar fi durerea de cap si dificultatile de respiratie, ci la simptomele care-ti ameninta viata, cum ar fi edemul pulmonar, ori edemul cerebral. Prea putin timp petrecut pentru o aclimatizare corecta, prea multa graba sa bifezi doar Thorung La.

Mai intai scuzele de rigoare: oricat de mult urasc sa scriu fara diacritice, tastatura externa refuza cu desavarsire sa le accepte, asa ca trebuie sa fie fara ele.

Si tot ca introducere, putin context despre Nepal. Cand am trecut din infernul indian in Nepal am simtit ca si cum am reinviat. O tara mult mai curata, cu o densitate mai mica de oameni, oameni amabili si sfiosi, care nu sar peste tine sa te sufoce. Nu sunt multi in lume care sa stie cum se spune Romania in limba romana (aici ar fi fost utile diacriticele), dar nepalezii stiu. De fiecare data cand spun Romania in engleza, ei imi raspund Romania in romana. Nu ar trebui sa fie neaparat surprinzator, tinand cont de cati nepalezi lucreaza in Romania, dar nu pot sa nu fiu surprins de fiecare data cand patesc asta. Am ajuns si noi, pe buna dreptate, sa fim sansa la o viata mai buna pentru altii, asa cum pentru romani au fost UK, Italia, Spania si asa mai departe.

Scopul principal in Nepal a fost/este Himalaya, asa ca la cateva zile de la intrarea in tara am luat un autobuz din Pokhara in Besi Sahar pentru o drumetie de 14 zile in jurul masivului Annapurna, urmand ca trecatoarea Thorung La sa fie cel mai inalt loc de pe traseu (5.416 metri). Practic, traseul e conceput in asa fel incat sa capeti altitudine treptat si prin ziua a zecea-unsprezecea, cand ajungi in trecatoare, sa fii aclimatizat. Suna simplu, dar nu e. Odata ce ai depasit Thorung La, urmeaza doar coborare, iar privelistea de pe partea sudica a masivului (unde e mult mai putina ploaie/umiditate) se transforma intr-un desert de piatra si praf.

Am tot ce-mi trebuie: haine de sub zero grade, sac de dormit cu limita de 2 grade, frontala, bete, folie de supravietuire, magneziu pentru crampe musculare, Diamox, filtru de apa etc. Sunt pregatit pentru aproape orice situatie, mai putin cutremure sau avalanse.

---

Autobuzul spre Besi Sahar, unde incepe traseul original (desi dupa constructia drumului multi aleg sa inceapa mult mai de sus si sa piarda o buna parte din frumusete) e un prilej de prima amaraciune. Desi se presupune a fi un autobuz doar pentru turisti, nepalezii intotdeauna opresc pe marginea drumului sa mai incarce niste localnici pe culoar, multi localnici. E un drum de pamat plin de gropi si ne zgaltaim ca si cum am fi niste rufe in uscator. O femeie cu o fetita in brate se chinuie sa ramana in echilibru pe culoar. Nimeni nu-i cedeaza locul. O mama cu un copil nu mai e ceva sfant in epoca curenta de inclusivitate si egalitate. Nimeni nu doreste sa o ofenseze, sa fie sexist, sa considere ca nu se poate descurca si asa. Ma uit spre ea, dar nu-mi prinde privirea si sunt prea multi oameni interpusi intre noi. La primul popas o intreb daca vrea locul meu. Da din cap confuza. Urcam, o instalez si io ma asez pe un scaunel pe culoar si din doi in doi metri am impresia ca ba ma duc pe spate, ba o sa dau cu nasul meu cel mare de podea.

In Besi Sahar e o caldura de te caci pe tine. Direct la urcus cu boarfele in spate si transpira ca un porc, dar odata ce treci raul pe podul suspendat galagia satului se estompeaza si incepi sa auzi sunetele junglei, pe langa copiii care te inconjoara si-ti cer ciocolata. Unul chiar mi se insurubeaza de un picior si ma strange ca si cum as fi ma-sa.

Printre terasele de orez, alti copii care joaca fotbal striga ,,Namaste”. ,,Namaste” raspund si ma uit la ei ca la strafulgerare din trecut. Nu au tehnologie, nu au bani de computere si internet, asa ca nu le ramane decat sa se zbantuie pe afara, asa cum faceam si noi. Si chiar daca este una dintre temele asa-zisului conflict dintre generatii, mi se pare obiectiv valabil ca experienta noastra a fost mai buna: exista mai multa valoare in a explora lumea naturala *din care faci parte*, fie prin joaca sau cand ne plimbam de nebuni prin oras, fara tinta, decat sa stai intre patru pereti cu ochii-n ecran. Suntem construiti pentru a fi afara, nu inauntru.

Drumetia din prima zi e scurta, doar pana-n Ngadi. Marea parte a zilei s-a consumat cu autobuzul de sase ore pentru cei 106 kilometri dintre Pokhara si Besi Sahar. Ma opresc la o cazare, unde ma angajez sa mananc, iar astfel camera e gratis. Asta e traditia in muntii nepalezi: camera e de obicei gratuita, atat timp cat mananci la restaurantul lor. Banii se fac in principal din mancare, nu din cei cativa euro (sute de rupii) pe care i-ar putea lua pe camera, cu riscul ca tu sa mergi sa halesti in alta parte.

Dimineata, inca cuprins de senzatia de bucurie de a fi scapat de India, doamna de la cazare decied sa-mi arate ca nicio tara nu duce lipsa de uscaciuni. In timp ce-mi beam ceaiul cu lapte (e preferabil, nepalezii nu stiu sa faca cafea, care oricum e mizeria aia instanta, dar ceaiul negru cu lapte e traditional, bun si are si cafeina), vine cu o radiografie la mine si-mi zice ca barba-su’ are piciorul rupt si e-n spital si e greu cu banii si asa mai departe. Din cate stiu eu, radiografia putea fi a unei capre. Am dat din cap si mi-am organizat plecarea mai repede decat planificasem. Doamna imi spusese ca are rude care-s la munca in Romania, dar n-a avut mila de mine sa nu ma-ncerce. Ori poate chiar era adevarata povestea, dar, bineinteles, singura dovada de care dispuneam era cuvantul ei, iar experienta mea din diverse parti ale lumii ma indeamna mai degraba la scepticism.

Tot mai sus pe poteca (in ciuda constructiei drumului exista o poteca care-l evita in mare parte) simt cum mi se formeaza cateva basici, asa ca ma opresc cam o data la fiecare ora ca sa-mi scot bocancii si sa las picioarele si ciorapii sa se usuce cat de cat. Sunt pauze bune si pentru a asculta toata viata care freamata si ciripeste in padure, pentru a privi gigantii inzapeziti care se vad in departare si spre care te indrepti. Aici e Himalaya, terenul de joaca al celor mai legendare nume din istoria alpinismului, ale caror carti (cum ar fi ,,Annapurna” lui Maurice Herzog) le citeai in pat spunand ,,vreau si io”.

Satele din muntii nepalezi sunt modeste, in mare parte din piatra, dar ingrijite. Se poate vedea clar ca desi oamenii nu au multe mijloace, ordinea si curatenia sunt prioritare. Caprele, vacile, caii si magarusi sunt prezente in aproape fiecare sat. Mijlocul principal de a castiga un ban e turismul: fie prin pensiuni (teahouses) sau restaurante. Dintr-un anumit punct de vedere, e o drumetie mai usoara decat, de exemplu, creasta Fagarasului. Nu trebuie sa-ti cari mancarea, cortul, butelia de gaz etc cu tine. Treci tot timpul prin sate unde poti gasi un pat si mancare. Este totusi o drumetie infinit mai grea cand iei in calcul altitudinea, temperatura si durata (distanta).

---

In drum spre Jagat, observ agitatie in copaci. Ma apropii cu atentie si dau peste un grup de maimute cu fata alba (Nepal grey langur), cum n-am mai vazut niciodata. Spre diferenta de restul maimutelor din restul tarilor, astea nu par obisnuite cu oamenii, asa ca o rup la fuga imediat ce ma miros.

Trag adanc aer in piept. Nu, nu ma sufoc inca. Sunt doar pe la vreo o mie si ceva de metri. Altceva imi gadila simturile: mirosul de balega de vaca si de cal, mirosul capitelor de fan, mirosul grajdurilor. Miroase a naturalete.

---

Din Bagarchhap simt ca muschii au inteles ce trebuie sa faca si ca e cale lunga. Primele doua zile au fost de adaptare si de reprosuri, dar acum pare ca s-au inhamat la treaba, asa ca diii, murgule, la deal!

Stau in camera comuna, langa cuptor, si tremur. Fata de la cazare ma intreaba daca vreau sa bage niste lemn, dar refuz din rusine. Ar trebui sa consume lemne doar pentru mine. Asta e una din partile bune la a incepe traseul din Besi Sahar, pe cand altii o fac din Chame, Tal sau chiar Manang: nu e aproape nimeni, poteca, padurea, privilestea, linistea, toate iti apartin doar tie. La fel si frigul, cand zici ca ,,ah, nu e nevoie sa puneti lemne, nu e asa de rau”. Nu-mi ramane decat sa casc gura la altarul hinduso/budist.

Sa speram ca a devenit suficient de frig si pentru a evita intalnirea cu alte lighioane de acest fel. Nu stiu ce fel de ,,paiangan” e, dar vreau sa-l uit cat mai repede cu putinta.

La plecare spre Chame, fata de la cazare imi daruieste doua banane si un mar. Poate nu suna a mult, dar fructele sunt la mare pret la altitudine si vitaminizarea sufera intr-o drumetie atat de lunga.

Din nefericire, o bucata din traseu merge pe drumul de piatra pe care il folosesc jeep-urile, asa ca o data la jumatate de ora primesc cate o doza de praf si benzina Euro -50 direct in mecla. Pun buff-ul ca sa ma protejez, dar cred ca doar ma amagesc. Renunt sa halesc dal bhat (in principal orez cu linte fiarta, masa traditionala in Nepal). La fel de traditional este sa fii intrebat daca mai vrei orez sau linte, ori ambele, dupa ce ai terminat. Gratis. Se presupune ce gazda trebuie sa-ti umple farfuria iar si iar, pana cand te saturi. E o mancare buna, dar de doua ori pe zi timp de cateva zile e prea mult.

Peste tot dai peste hamali (porteri). Spate ieftin la bataie. Desi este metoda traditionala de transport in Himalaya (practicata si acum, in prezenta drumului), este folosita si de strainii prea lenesi sa-si care boarfele in susul muntelui si prefera sa plateasca un hamal care sa le care, iar ei sa zburde cu un ghiozdanas.

Mi-e greu sa-mi ascund antipatia pentru acesti oameni, a caror scuza convenabila e ca ajuta economia locala. Da, sigur. Nu e vorba de lene, ci de ajutor. Desi exista adevar in faptul ca localnicii sunt platiti pentru asta, e doar o consecinta a lenei strainilor, nu o motivatie. In acelasi timp, nu pot sa nu spun ca toti oamenii care se folosesc de hamali nu merita sa fie acolo si nu merita toate locurile in care ajung, atata timp cat nu ajung doar folosindu-se de propriile puteri.

Experienta este si ea cu totul alta. Una e sa te blestemi ca ai luat perechea aia de sosete in plus, pe care o cari in spate, si sa tragi de tine, sa te ambitionezi, sa te chinui, sa ai parte de lucruri care construiesc caracterul, si alta sa ai carti fizice de 1.000 de pagini cu tine, ca le cara hamalul si tu zburzi ca o caprioara pe poteca cu doua kilograme in spate. Dar cine stie, or avea si ei vreun varf necucerit de urcat si au tone de echipament care nu pot fi transportate decat folosind hamali.

Ajung in Chame si o fata de la o pensiune ma-ntreaba de camera. Zic nu, vreau sa explorez satul putin, sa vad daca gasesc ceva mai frumusel. Fac doi pasi si simt o mica baltoaca in talpa piciorului drept. Tocmai mi-a explodat o batatura care se ingrasa de vreo doua zile. Incerc sa fac cativa pasi, dar fiecare dintre ei e ca un pumnal in vintre. Ma-ntorc spre fata si-i spun ca da, vreau camera.

Pokhara, Nepal, 19 aprilie 2024

Au trecut aproape doi ani de cand ai facut donatia spre SOS Satele Copiilor pentru scrisoarea asta cares-a lasat mult asteptata, dar iata ca a sosit. Fara diacritice, ceea ce detest, caci tastatura fizica nu le accepta. En fin.

Am decis sa-ti povestesc despre Vietnam. In cartile sale, Vintila Mihailescu vorbea foarte mult despre conceptul de alteritate, diferitul pe care ceilalti il vad in tine. Alteritatea din mine a fost clar vizbila in America Latina, insa, in Asia, este la cote mult mai inalte. Uneori, turma inseamna si confortul de a te putea ascunde printre semenii tai, mai ales pentru cineva ca mine, care se simte inconfortabil in centrul atentiei. Nicio sansa de a te ascunde aici. Alteritatea ta sare in ochi instantaneu si nu ai unde te ascunde, decat in camera.

Cu atat mai mult aici, in Vietnam, am simtit uneori nevoia de ma ascunde, de a fugi de hartuirile constante de a cumpara ceva, de a accepta un masaj si asa mai departe. Figura de caucazian presupune bani, iar localnicii te vad fix ca un portofel cu picioare, deloc flatant. E greu sa-i judeci prea dur, caci, atunci cand n-ai, sigur ca fugi dupa bani cu limba scoasa, insa asta nu reuseste sa-mi alunge senzatia neplacuta.

Chiar daca in teorie este o tara comunista, strazile si cladirile fiind pline de steaguri si de simboluri cu secera si ciocanul, ori portrete cu Ho Si Min sau Lenin, la firul ierbii este un capitalism salbatic, oarecum similar cu tranzitia noastra. Fiecare vinde cate ceva sau face vreo combinatie, toata lumea cauta profitul, sa castige bani. Poate ca politic e intr-adevar comunism, dar economic, domeniu mai apropiat de viata reala a oamenilor, e capitalism pur si fara reguli.

Totul trebuie negociat si intotdeauna incearca sa te tepuiasca, sa te ia drept un turist fraier si cu bani. Sigur, poti plati cat ti se cere, ori te poti oftica si negocia atunci cand te simti luat de prost. Mereu am ales varianta din urma. Nu-mi place sa fiu luat de fraier si de asemenea soy una rata.

Toata treaba asta cu portofelul pe doua picioare face oamenii nesinceri. Aproape niciodata cand iti zambesc sau vorbesc cu tine nu poti sti daca e pe bune, ori cauta doar prilejul pentru a-ti face o propunere: fie un tur, fie un tuk-tuk etc. E mereu dezamagitor cand crezi ca porti o discutie sincera sa te trezesti dupa cateva minute cu o oferta pentru ceva. De cealalta parte, cambodgienii sunt si sinceri, si onesti. Poti citi pe chipul lor si cand intrebi cat e pretul pentru ceva variaza destul de rar si cu putin. Probabil ca e una dintre consecintele turismului in masa: Cambodgia nu e nici pe departe la fel de vizitata ca Vietnamul.

Dar, ca sa fiu just pana la capat, acei vietnamezi care nu se ocupa cu turismul sau cu vanzarea de diverse sunt sinceri si prietenosi, chiar daca a-i cunoaste e aproape imposibil. Nu doar ca nu vorbesc engleza, dar sunt si timizi, tipic est-asiatic, si nu se deschid.

Unul dintre lucrurile fascinante in Vietnam si-n Indochina in general este cat de in siguranta de simti. Am mers la doua dimineata singur pe strazi, cu telefonul in mana, fara cea mai mica senzatie de pericol, lucru care in America Latina, de exemplu, nu exista. Din punctul asta de vedere e relaxant. E totusi prea usor sa calatoresti aici, totul e la botul calului. Cumperi un bilet de autobuz si include transportul de la cazare la autobuz si apoi de la autobuz la cazarea de la destinatie, de exemplu. Suna ca si cum ma plang de prea mult bine, dar uneori nu simt ca calatoresc, ci ca sunt carat din parte in parte, ca o conserva de sardine.

Asadar, pentru a-mi face viata grea si a simti un dram de efort care sa-mi ofere satisfactie, am tot inchiriat biciclete si am pedalat zeci de kilometri. S-a simtit bine, sa ma indepartez de gloata si sa fie greu, sa ma zbat cu umiditatea, sa ma-ntreb cum naibii pot trai oamenii in clima asta teribila. Sa bei sase litri de apa si sa nu mergi deloc la baie, e ireal. Am crezut ca-n Columbia era umiditatea mare, insa aici ma uit la bratele mele si vad cu apa imi iese prin piele si ramane deasupra ei sub forma de broboane.

E in mod clar o tara de vizitat, e absolut fascinant cat de diferit este totul, insa n-as zice ca e o tara buna pentru calatorii. E turismul mult prea dezvoltat. Sigur ca probabil exista multe lucruri interesante de descoperit in zone inca neatinse de turism, dar asta implica resurse mai mari decat am, de la translator si ghid la altele.

Ho Si Min e mai mult decat un simbol in Vietnam, e o religie. Motivul pentru care, simbolic, Vietnamul e inca o tara comunista cred ca e asemanator cu situatia Cubei. Citisem undeva ca pentru Cuba Fidel Castro nu a adus doar comunism, ci finalmente independenta, libertatea de colonialism. Astfel, in mentalul colectiv cubanez si cel vietnamez, comunismul si independenta sunt luate impreuna. Romania nu are acest mental colectiv caci isi castigase independenta fara comunism, acesta din urma fiind doar o dictatura impusa de altii. Comunismul poate nu e ideal, dar mai bine dictatura noastra, decat a altora, imi imaginez ca si-au spus si poate-si mai spun cubanezii si vietnamezii.

Mancarea a fost absolut delicioasa, asta dupa ce o inveti si afli unde sa o cauti: chiar si pentru cineva lipsit de interes pentru gastronomie a fost un deliciu, mai ales supa Pho Ga, orezul prajit sau taiteii prajiti cu caracatita.

Cand vine vorba de bani, e o tara teribil de ieftina. Uneori te intrebi daca pretul pe care l-ai auzit e corect, caci nu poti crede ca e atat de ieftin. Poti manca pe saturate cu cativa euro si bea suficienta bere. Asta nu inseamna ca daca vrei sa arunci cu banii nu ai pe ce, ci doar ca e usor sa nu o faci.

Nu stiu daca pana acum am spus mai mult lucruri negative despre Vietnam decat pozitive, dar concluzia este ca mi-a placut foarte mult. Pentru calatorii cred ca Siberia e mai potrivita, dar pentru socuri culturale, siguranta deplina si o vacanta relaxanta Vietnamul este o destinatie ideala. Odata ce treci peste hartuirea constanta de a cumpara, poti descoperi si frumusetea padurii din spatele copacilor.

PS. Evita Mui Ne, a fost cotropit si cucerit de rusi de 20 de ani. In ciuda faptului ca citisem despre Mui Ne, nu aflasem asta si am petrecut doua zile simtindu-ma ca intr-o Moscova tropicala. Sigur, problema n-ar fi ca erau rusi, probabil nu toti il iubesc pe Vladimir, dar rusii de obicei nu vorbesc engleza si, oricum, erau doar familii in vacanta.

Silviu

Siem Reap, 10 decembrie 2023